Parintele Teofil Paraian VORBE DE DUH

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune.  Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata , trebuie sa-ti faci randuiala in minte , iar daca nu-ti faci randuiala in minte , nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte.

In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara : asa cum moara macina ce bagi pe moara , tot asa si mintea – macina ce bagi in minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti : daca ai ganduri conforme cu voia Lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune , esti om bun ; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Publicat în Duhovnici, Sfaturi duhovnicesti | 16 comentarii

„Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!“

Astazi l-am sarbatorit pe unul din cei mai mari sfinti ai Bisericii crestine: Sfantul Antonie cel Mare, unul dintre cei mai mari si mai vestiti calugari din primele veacuri.

În Troparul Sfântului Antonie cel Mare se spune: „Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“. Din Troparul său vedem că Sfântul Antonie este următor al râvnei ascetice a Sfântului Prooroc Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul şi, în acelaşi timp, întăritor duhovnicesc al lumii prin rugăciunile sale către Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

Marele arhiepiscop al Alexandriei, Sfantul Atanasie (298-373), în calitatea sa de ucenic al marelui avvă egiptean ne-a lasat  o carte intitulată „Viaţa lui Antonie“, scrisă între anii 357 şi 359, în care ne prezintă viaţa excepţională de 105 ani a Sfântului Antonie cel Mare.

Acela ce avea sa devina prin voia Domnului unul din cei mai mari asceti din istoria crestinismului s-a nascut in jurul anului 251 in Egipt, care la vremea aceea era o provincie a Imperiului Roman si a fost crescut de parintii sai in spiritul credintei crestine asa incat de mic el a cautat cu credinta si bucurie in suflet calea Bisericii. Are loc moartea parintilor sai cand avea numai 18 ani, iar la scurt timp dupa aceea aude în biserică cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Evanghelia după Matei, capitolul 19, versetul 21, „de voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale, şi, venind, urmează Mie“. Impresionat fiind, Sfântul Antonie împarte toată averea sa săracilor şi vecinilor săi, lăsând o mică parte pentru sora lui, pe care o încredinţează unei comunităţi de fecioare  unei vieti petrecute in solitudine. Ani multi apoi îşi petrece viaţa ascetică într-o colibă la marginea satului natal şi apoi într-un mormânt părăsit iar la varsta de 35 de ani pleaca in pustiul egiptean situat pe malul drept al Nilului pentru o desavarsita izolare.

Devine in timp  părintele spiritual al mai multor monahi din vestitele oaze monahale din deşertul Egiptului de la Nitria şi Schitia. În anul 312 porneşte în inima deşertului, în partea de răsărit a Egiptului, ajungând după trei zile şi trei nopţi la Muntele Kolzim, nu departe de malul Mării Roşii. Aici fondează mănăstirea care-i poartă numele până astăzi. Doar in doua randuri paraseste Sfantul Antonie manastirea din anul 312 până în anul 356, o dată pentru a-şi vizita ucenicii şi a doua oară face o călătorie la Alexandria, pentru a-l susţine pe Sfântul Atanasie cel Mare, în lupta sa cu erezia ariană. Cu acest prilej, Sfântul Antonie arată că el nu îi susţine pe arieni, aşa cum încercaseră aceştia să inducă în eroare populaţia din Alexandria şi din Egipt, ci că el apără Ortodoxia, promovată atunci de Sfântul Atanasie cel Mare.

După acest moment se întoarce la viaţa sa de asceză şi rugăciune de la Muntele Kolzim. Aici vin foarte mulţi oameni pe care îi vindecă în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, însă spunându-le foarte clar că nu el, Antonie, face aceste minuni, ci Mântuitorul Iisus Hristos, şi de aceea toţi trebuie să se roage Lui, şi, astfel, prin credinţa şi rugăciunea lor, vor fi izbăviţi de Domnul.

Sfântul Antonie cel Mare oferă sfaturi, prin intermediul mai multor scrisori, împăratului Constantin cel Mare şi fiilor acestuia, Constans şi Constanţiu. Deşi pe atunci nu existau mijloace rapide de comunicare, mesajul extraordinar al vieţii sale spirituale s-a răspândit atât de departe, încât din întregul Orient creştin au început să vină oameni spre el, pentru a primi sfat şi întărire spirituală. Astfel, regăsim călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi mulţi oameni suferinzi şi nevoiaşi. Cu toată dragostea lui faţă de singurătate şi tăcere, Sfântul Antonie nu şi-a neglijat datoria pe care o are fiecare creştin de a folosi şi spre binele altora darurile revărsate de Dumnezeu în sufletul său. Experienţa vieţii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare a devenit metoda de viaţă monahală a călugărilor din Egipt, axată pe austeritate, sacrificiu şi singurătate.

„Frati crestini, in fericita si lunga sa viata, plina de truda aspra si de mare sfintenie, sfantul Antonie a scris putin, dar a invatat mult, nu numai cu cuvantul, cat mai ales cu exemplul propriei sale vieti. Ca scrieri ramase de la el avem: „Invataturile despre buna purtare a oamenilor, in 170 de capete”, care se gasesc in primul volum din Filocalie; sapte„Scrisori duhovnicesti”, pastrate in colectia Migne; 40 de cuvinte si invataturi incluse inPateric.

Invataturile lui sunt practice, scurte si cu miez, izvorate din contactul lui direct cu realitatea vietii duhovnicesti. Ele sunt o calauza plina de lumina si pentru noi toti, cei de astazi, calauza si indemn spre imparatia cerurilor. Cu ingaduinta dumneavoastra, vreau sa va citesc cateva cuvinte din invataturile sale, ca sa va trezesc dorul de a le cauta si de a le citi singuri, in casa si in singuratatea inimii dumneavoastra.”

 

„Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu innebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor”.

„Fa bine celui ce-ti face rau, si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni, ci deprinde-te cu rabdarea, cu blandetea si cu smerenia”.

„Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet imbuna­tatit: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. Caci mintea cea iubitoare de Dumnezeu se face strajer treaz si opreste intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte”

Cristina David

 

 

 

 

 

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat | Lasă un comentariu

ŞI IARĂŞI BAT LA POARTĂ… de Mihai Eminescu

 

Si iarasi bat la poarta…, de Mihai Eminescu

“Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile primăverii şi, unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânără verdeaţă cu zidurile albe şi acoperemintele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.

Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea a ridicat popoare din întunerec, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.

E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. Chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai culte soluţiuni filozofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân creştine.

Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor – excepţie făcând de cele înalte – ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unui altuia în ajutor au nevoie de religie.

De aci răsare, însă, şi marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin. Statul, ca product al naturii, e supus aceloraşi legi mecanice, prezintă acelaşi complex de lupte pentru existenţă individuală şi colectivă ca şi natura. Menirea monarhiei creştine e a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, şi în fine prin compensaţie. Dacă există puternici, ei cată să compenseze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora. De aceea pentru înaintarea în viaţa politică cată să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii ce-i susţine. Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea bisericii de-a răspândi acest sentiment şi-n clasele de sus şi-n cele de jos. Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strânge cât de multă cultură pentru a uşura munca celor de jos, pentru a le lumina şi a le conduce spre binele lor moral şi material.

Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni.”

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
Ediţie critică întemeiată de Perpessicius
Ediţie critică îngrijită de Muzeul Literaturii Române
Coordonator Dumitrie Vatamaniuc
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

☦…BINECUVÂNTARE DE ANUL NOU…☦

…BINECUVÂNTARE DE ANUL NOU…

…DOAMNE, Îți mulțumim pentru anul care a trecut și pentru viața noastră de până acum. Îți mulțumim pentru darurile Tale pe care le-am primit în anul care a trecut și in toată vremea vieții noastre. Îți mulțumim pentru lumina și pentru toată dragostea Ta, Îți mulțumim pentru bucuria de a trăi, Îți mulțumim pentru sănătate, Îți mulțumim pentru ceea ce ne-ai învrednicit să vedem și să cunoaștem și pentru ceea ce ne-ai învățat, Îți mulțumim pentru tot ajutorul pe care l-am primit de la Tine până acum. Îți mulțumim pentru ceea ce ne-ai învrednicit să realizăm bun, frumos și util, prin eforturile și priceperea noastră, pentru semenii noștri și pentru noi. Îți mulțumim pentru că existăm, pentru împlinirile noastre spirituale, pentru sporirea noastră duhovnicească și pentru realizările materiale.

Binecuvintează Anul Nou care începe și viața noastră de aici încolo. Ajută-ne să începem cu bine, să Te iubim mai mult, iubind cu adevărat lumea Ta, viața noastră pe care am primit-o de la Tine și locul pe care-l ocupăm in mijlocul lumii Tale. Ajută-ne să fim mai buni, să facem binele și să avem parte de bine. Sporește puterea adevărului, întărește dreptatea, înmulțește cinstea, trezește în noi bunul-simț, rușinea, mila, respectul și toate simțurile umane cele adormite. Opreşte-ne din toate căile ce nu duc la Tine. Ajută-ne DOAMNE să facem din anul pe care-l avem în față un an al împlinirilor, al păcii, al muncii și al roadelor, al bucuriei, al respectului și al tuturor realizărilor bune, frumoase, pentru credința noastra, pentru neamul nostru și pentru noi înșine.

Fii alături de noi, DOAMNE, și lucrează cu noi și prin noi și ne ajută să lucrăm ca Tine și cu Tine spre dăinuirea și fericirea lumii Tale și spre mulțumirea Ta. Amin

Cristina David

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat | 1 comentariu

Lucrare duhovnicească cu lupa

Ne cunoastem oare pe noi insine asa cum credem noi ca ne cunoastem? Din nefericire nu avem pornirea si nici rabdarea sa ajungem sa ne cunoastem toate profunzimile sufletului si ale gandirii noastre.  Ne dam cu adevarat seama unde si cum gresim?

Din pacate avem mai toti o parere foarte buna despre sinele nostru si ne consideram daca nu perfecti, ma rog, aproape perfecti.  Credem ca nu gresim niciodata? Se prea poate sa fie asa, sa vedem greseala numai la semenul nostru iar la noi sa nu o observam…Acest mod de a ne „vedea” pe noi insine duce la pornirea atat de raspandita de a-l judeca pe aproapele si de a-l barfi, de a-l ponegri si chiar descalifica. In aceasta situatie din nefericire ades intalnita, omul cauta de fapt si ajunge sa isi satisfaca vanitatea sa, sa se ridice singur deasupra celorlalti ca sa isi justifice inalta pretuire de sine si desigur, unii dintre noi nu se vor da in laturi de la a compromite in fata celorlalti pe acela dintre semeni impotriva caruia exista ascunse undeva in inima antipatii, resentimente si animozitati. Chiar daca neconstientizat, un asemenea comportament este contrar poruncii Mantuitorului care ne cere sa il iubim pe aproapele noastru ca pe noi insine, pentru binele nostru si pentru mantuire.

Cuviosul Paisie Aghioritul despre care stim ca a fost un duhovnic cu totul deosebit, un monah  care si-a petrecut intreaga sa viata in rugaciune, a aflat raspuns bun si remediu la aceasta mare problema cu care noi ne confruntam. Pentru aceia dintre noi care doresc sincer sa-si elibereze sufletul si sa primeasca o linsite binefacatoare, sfaturile parintelui Paisie sunt de mult ajutor.

– Părinte, cum poate cineva să se vadă pe sine întotdeauna păcătos?

– Atunci când se cercetează cu luare-aminte. Cu cât se cercetează mai cu luare-aminte, cu atât se vede mai păcătos.

– Cineva care are multe griji, oare cum va putea fi ajutat să săvârșească lucrarea aceasta?

– Este bine ca în timpul zilei să rostească puțin Rugăciunea lui Iisus și să aibă o oarecare oră de reculegere. Vedeți, băcanul în fiecare seară își numără banii. Dacă nu urmărește ce câștigă și ce datorează, va da faliment și va intra și în pușcărie.

– Părinte, unii oameni nu știu ce să spună la mărturisire.

– Aceasta arată că nu fac lucrare fină în ei înșiși. Dacă nu facem lucrare fină în noi înșine, atunci și pe cele mari le scăpăm. Trebuie să ne curățim ochii sufletului nostru. Un orb nu vede nimic. Unul care are un ochi, ei, vede și el, dar mai bine vede cel care are amândoi ochii sănătoși. Iar dacă are și telescop și microscop, va vedea curat atât pe cele de departe, cât și pe cele de aproape. De pildă, o iconiță sculptată o pot săvârși în trei ceasuri. Dacă o las câteva zile și mă uit iarăși la ea, îi aflu destule lipsuri. La fel s-ar întâmpla dacă aș lucra la ea o săptămână, o lună sau doi ani. Dacă vreau, aceeași iconiță o pot lucra și în cinci ani. Dar după aceea trebuie să lucrez cu lupă. Vreau să spun că lucrarea duhovnicească nu are sfârșit. Cu cât înaintează cineva duhovnicește, i se curățesc ochii sufletului său tot mai mult, își vede greșelile lui din ce în ce mai mari, și astfel se smerește, după care vine Harul lui Dumnezeu. Atunci când Sfinții spuneau: „Sunt păcătos, sunt vrednic de plâns”, o credeau, pentru că ochii sufletului lor deveniseră microscoape. Cu cât înaintau, dobândeau un microscop mai puternic și se vedeau că sunt mai păcătoși. Iată, îmi privesc mâna cu ochiul liber și mi se pare că este frumoasă. Dacă însă aș privi-o cu lupa, aș vedea acești peri, care acum abia îi zărești, ca pe niște chiparoși mici. „Măi, copilașule, oare ce sunt eu? Om sălbatic?”, îmi voi spune. Dacă și duhovnicește veți lucra astfel, vă veți scârbi de omul vostru cel vechi.

Omul nostru cel vechi este un chiriaș rău înăuntrul nostru și, ca să plece, trebuie să-i dărâmăm casa și să începem să zidim clădirea cea nouă, adică pe omul cel nou.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

De la Capernaum sus pe Muntele Tabor la Manastirea „Schimbarea la Fata”

Impresiile unui pelerin in Tara Sfanta – noiembrie 2018

Marea Galileii si imprejurimile, tinut binecuvantat si sfintit de prezenta Domnului Iisus Hristos in vremea cand propovaduia Cuvantul lui Dumnezeu pe pamant…am pasit cu sfiala si un sentiment profund de smerenie impletita cu evlavie si respect…in cautarea urmelor si locurilor legate de viata lui Iisus Hristos.
Cartea Sfanta mentioneaza ca aici Iisus i-a indemnat pe Petru si alti trei apostoli sa devina ” pescari de oameni ”. Am calatorit cu o barca ce amintea de cele folosite de pescari in acele timpuri, traversand Marea Galileii de la Capernaum la Muntele Tabor. In aer se simtea o blanda si linistitoare adiere..

Pe munte am urcat cu „taxiuri” (mici microbuse) conduse de soferi arabi cu multa dibacie pe serpentinele stranse si abrupte iar in fata Manastirii  „Schimbarea la Fata a Domnului”, aflata chiar pe platoul din varful muntelui am asteptat minute care ni s-au parut nesfarsite…Parintele din grupul nostru ne-a strans in jurul lui  pentru a face o scurta dar intensa rugaciune care a schimbat lucrurile in favoarea noastra caci aproape imediat poarta s-a deschis  si ne-a intampinat o maicuta romanca, care ne-a dat vestea ca suntem in cele din urma primiti desi manastirea se inchisese la ora aceea. Cu recunostinta si un sentiment de reculegere am pasit in curtea manastirii ocrotiti de-acum de arsita zilei caci soarele se pregatea de culcare. In luna noiembrie acolo in Tara Sfanta nu simti frigul si nici nu te poti teme de ninsoare, este o clima tare blanda.

Aflam ca ridicarea actualei cladiri a bisericii manastirii ‘Schimbarea la fata a Domnului’ a fost inceputa in sec. XIX, ea fiind de altfel, prima mare ctitorie romaneasca de la Locurile Sfinte. Cuviosul Irinarh Roseti, fost boier roman devenit calugar, venit din Moldova (Manastirea Neamt), a inceput constructia bisericii in anul 1859 cu banii sai dar a fost terminata de ucenicul sau,  ierodiaconul Nectarie Banul  intrucat la 26 decembrie 1859, cuviosul arhimandrit, stareţ şi duhovnic Irinarh s-a mutat la cele veşnice.

Curtea manastirii respira larg prin suprafata ei imensa si multe obiective interesante am aflat in ea.  Intre ele cele trei „colibe” amenajate aici care ne amintesc de spusele lui Petru atunci cand Mantuitorul S-a schimbat la fata inaintea ucenicilor Lui pe care ii chemase sa vina cu El: „Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie.” (Matei 17, 1-9).

In biserica am fost deosebit de impresionati de frumusetea catapetesmei altarului.  Icoanele straluceau bland in lumina asfintitului. Ne-am inchinat si ne-am rugat in tacere indelung.

Am parasit Manastirea insotiti de cuvintele purtatoare de bine ale aceleiasi maicute romance care ne intampinase la intrare cu o ora inainte. Ne-am luat ramas bun de la Muntele Sfant si binecuvantat al Domnului, in mintea mea luand forma de pe atunci inca gandul revenirii intr-o zi…cu voia Lui.

https://www.magisto.com/video/LkBFIwQJE2suRUFpYw?l=vsm&o=w&c=c

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , | 2 comentarii

Un Prunc Sfânt Se naşte in noaptea-nstelată

Un Prunc Sfânt

Un Prunc Sfânt Se naşte
În noaptea-nstelată
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt;
Al Tatălui drept Cuvânt
Coboară azi pe pământ
Făclie pe veci luminată.

În noaptea Crăciunului alb şi senin
O Mamă cu Pruncul la sân,
Curată-n iubire,
Porneşte-n uimire,
Plinindu-se Buna-Vestire,
Pe căi troienite de viscol şi vânt.

Cu sufletul plin de avânt
Veniţi de departe
Cu inimi plecate
Se-nchină Împăratului Sfânt.

O stea călătoare de la răsărit
Cu iepele albe, de-argint,
Alunecă lin
Pe-albastrul senin
Al cerului viu înflorit.

Valeriu Gafencu

https://valeriugafencu.wordpress.com/about/opera-crestin-legionara/poeziile-scrise-de-valeriu-gafencu/

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , | Lasă un comentariu

“Cand iti va fi mai greu, sa-l chemi in ajutor pe Sfantul Nicolae!”

 

Intru cinstirea Marelui Dascal al Lumii si Ierarh Nicolae, Milostivul, Daruitorul, Grabnic Izabavitorul din nevoi si din primejdii, Pazitorul fecioriei, Ocrotitorul copiilor si Mangaietorul saracilor, Facatorul de Minuni si unul dintre cei mai iubiti sfinti din toate timpurile ai Bisericii, orice cuvinte ale noastre ar fi mult prea sarace si proaste si ar risca sa umbreasca din lumina tainica a slavei acestui mare praznic. Va vom lasa sa ascultati si sa cititi in liniste cantarile si rugaciunile speciale ce-i sunt dedicate si sa cugetam impreuna cu un alt Sfant care-i poarta numele, Nicolae Velimirovici, asupra a doua momente cruciale ale vietii sale:

„In icoanele care îl închipuie pe Sfîntul Nicolae este reprezentat şi Mîntuitorul Hristos cu Sfînta Evanghelie în mîini, stînd de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mîini un omofor arhieresc.

Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sfîntului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rînd este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

Sfîntul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: „A văzut într-o noapte Sfîntul Nicolae pre Domnul în slavă, stînd lîngă el şi întinzîndu-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc.”

La scurtă vreme după această vedenie, Sfîntul Ioan Arhiepiscopul Mirelor a murit iar Sfîntul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.

A doua minune s-a întîmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, cînd, văzînd îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfîntul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă.

Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfîntul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemenele rangului lui arhieresc. In chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stînd de o parte a Sfîntului Nicolae, şi întinzîndu-i cu mîinile Sfînta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stînd de cealaltă parte a lui şi aşezînd pe ai Sfîntului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate insemnele rangului de Arhiepiscop.

Văzînd aceasta cu înspăimîntare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi, au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfîntului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adînc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu, şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mîniei trupeşti şi neînfrînate, ci dimpotrivă, acela al rîvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.”

de Sf. Nicolae Velimirovici – din Proloagele de la Ohrida

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Rugãciunea de la Alba Iulia din 1918

Rugãciunea de la Alba Iulia din 1918

Printre marile adevăruri istorice legate de actul unirii Transilvaniei cu România, săvârşit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, demonstrate şi subliniate în ultimii ani, de către biografia noastră, se află şi contribuţia majoră la acest act a bisericii române.

O contribuţie majoră la mai buna evidenţiere a acestui important aspect al marilor evenimente din 1918 a avut-o reputatul istoric Sibian Mircea Păcurariu. Printre altele, acesta este autorul studiului “Contribuţia bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, publicat în nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 1978 al revistei “Biserica ortodoxă română” (p. 1250-1263), care include şi valorosul capitol “Preoţimea românească din Transilvania în timpul războiului (1916-1918)”.

Anterior, în anul aniversării semicentenarului unirii Transilvaniai cu România, 1968, în revista bisericească bănăţeană “Mitropolia Banatului”, căturarul bănăţean Gheorghe Liţiu, făcea cunoscut publicului cititor că în istoricul an 1918 în “oraşul Unirii” a fost rostită şi lansată “Rugăciunea de la Alba Iulia”, o admirabilă piesă spirituală a marelui moment istoric.

Această piesă spirituală şi avea originea şi punctul de plecare în “Rugăciunea românilor”, publicată sub formă de foileton în ziarul “Tribuna” din Arad, nr. 208 din 3/16 noiembrie 1904.

Era o culegere de texte biblice din “Vechiul Testament”, care în felul cum erau aranjate, alcătuiau o rugăciune potrivită spre a fi rostită de omul, respectiv de poporul nedreptăţit de vrăjmaşi. Concret, bucăţile preluate din “Vechiul Testament”, făceau parte din părţile acestuia intitulate “Psalmi”, “Proorocii mari” şi “Plângerile lui Ieremia”.

Deşi autorul alcătuirii “Rugăciunea românilor” nu-şi dădea numele, cei apropiaţi de problemele ziarului ştiau că era Dr. Gherghe Ciuhandu, teolog erudit, istoric şi valoros publicist bisericesc. Această “Rugăciune” era dedicată situaţiei grele a românilor din Transilvania şi Ungaria în contextul abandonării tacticii pasivismului politic şi a pregătirii intrării pe făgaşul tacticii noului activism politic, în anii 1903-1904.

După 14 ani de la acest moment istoric s-a produs şi “desnodământul vechilor fărădelegi” care încătuşeau pe români şi acest lucru s-a petrecut în chip fericit sub forma hotărârilor plebiscitare ale Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, prin care s-a decis deplina eliberare naţională a tuturor românilor şi unirea acestora cu patria mamă, România.

Sinodul episcopesc întrunit la Arad în ziua de 10 noiembrie 1918 a primit informaţiile şi aprecierile prezentate de episcopul Ioan Papp al Aradului şi a emis circulare cu nr. 14/1918 “către iubitul cler al mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania.

Amintim că în această perioadă, episcopul Ioan Papp de Arad deţinea şi funcţia de           locţiitor al mitropolitului de la Sibiu şi în această calitate el a lansat respectiva circulară.

Anuanţând abdicare împăratului Carol de Habsburg şi apropiata convocare de către Consiliul Naţional Român Central – numit de popor Marele Sfat al Naţiunii Române, a marii adunări naţionale a românilor, care urma să fie alcătuită din toate păturile sociale ale poporului român din Ungaria şi Transilvania, circulara se încheia cu o rugăciune care se cerea să fie citită la 1 Decembrie 1918, după “Rugăciuna Amvonului”.

Este rugăciunea pe care episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, a rostit-o în faţa altarului bisericii protopopeşti ortodoxe din Alba Iulia – Centru în memorabila zi de 1 Decembrie 1918.

Prin aceasta părinţii noştri au mulţumit lui Dumnezeu pentru marele dar al desăvârşirii statului naţional român. Ea constituie un îndemn adresat tuturor românilor de a mulţumi bunului Dumnezeu pentru binefacerile sale făcute poporului român, pentru înălţarea sa pe treapta cea mai înaltă a vieţii naţionale şi spirituale.

Autorul ei era acelaşi asesor referent de la episcopia Aradului, Gheorghe Ciuhandu.

Un text prescurtat al acesteia, sub acelaşi titlu de “Rugăciunea de la Alba Iulia” a fost publicat în organului de presă al Consiliului Naţional Român Central, ziarul “Românul” din Arad, nr. 18, din 17/30 noiembrie 1918, deci în preziua Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de dr. Ioan Roşu.

O reproducem pe aceasta:

“Doamne Dumnezeule al părinţilor noştri, carele ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai surpat, şi ai dăruit viaţă poporului Tău Românesc, revarsă pacea şi binecuvântarea Ta cerească asupra miilor nenumărate cari cu buzele tremurânde îşi împreună azi rugămintea în faţa Altarului Tău – în cetatea marelui Mihai Viteazul – şi pentru suferinţele şi umilirile de veacuri, încununează-l azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână şi într-o suflare, să fie toţi fiii Lui la acelaşi gând, rumpând pentru vecie lanţurile iobăgiei şi ale întunerecului.

     Cutremură Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri – şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi joară din nou credinţă părinţilor noştri”.

În mai multe studii din ultima vreme s-a spus că în preajma lui 1 Decembrie 1918 şi mai ales în contextul Marii Adunări Naţionale, care avea să hotărască unirea Transilvaniei cu România, numele oraşului şi cetăţii Alba Iulia era pe toate buzele şi în toate inimile. Acest mare adevăr a fost confirmat în chip strălucit de “Rugăciunea de la Alba Iulia”, rostită atunci în “oraşul Unirii” de către un înalt prelat al biserici noastre şi de către preoţii acesteia pe întreg cuprinsul spaţiului intracarpatic, care până atunci a aparţinut de Ungaria şi după o îndelungată şi grea oprimare s-a văzut, în sfâşit, eliberat şi pe deplin liber.

sursa : http://www.dacoromania-alba.ro

Cristina David

 
Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Preoții delegați la Marea Unire

Ca o recunoaștere a prestigiului de care se bucura Biserica în rândul românilor din Transilvania, liderii politici ai Unirii au trimis, pe 16 noiembrie, o adresă conducerilor Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice, astfel că, la Alba Iulia, au participat ca delegați cu drept de vot cinci episcopi, șapte vicari, 129 de protopopi, 10 reprezentanți ai consistoriilor și capitalelor, 14 studenți de la institutele teologice. Dintre cei 1.228 de delegați, 165 au fost reprezentanți ai Bisericii, fără a fi cuantificați preoții trimiși ca delegați de către comunitățile lor. Numărul impresionant de preoți vorbește de la sine despre prestigiul și rolul Bisericii în viața ardeleană.

Marea Adunare Națională a românilor de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918 a reprezentat în epocă „un praznic na­țional”, o „sărbătoare a Învierii Neamului Românesc”, iar entuziasmul participării românilor ardeleni a fost unul general care i-a atins pe toți cu aripile spe­ranței și credinței într-o viață și o lume mai bună pentru cei care de veacuri fuseseră batjo­co­riți și umiliți de către stăpânirea străină.

De aceea, în momentul în care Consiliul Național Român Central a decis pe 15 noiembrie 1918 să convoace o Adunare Națională la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie, întreaga suflare românească a reacționat cu bucurie și entuziasm participând la acest proces istoric. Potrivit hotărârii Consiliului, la Alba Iulia urmau să fie prezenți 1.228 de delegați care să decidă în numele și cu mandatul celor pe care-i reprezentau soarta Transilvaniei, a Banatului, Crișanei și Maramureșului.

Episcopi și preoți ortodocși

Se cuvine să amintim și câteva nume ale episcopilor și preoților ortodocși care, în acea zi istorică, au fost prezenți la Alba Iulia și au jucat un rol activ în luarea deciziei de unire: Ioan Papp – locțiitor de mitropolit, Miron Cristea, Roman Ciorogariu, protopopul Ioan Teculescu de la Alba Iulia, protopopii Sergiu Medan de la Sebeș, Cornel Lazăr de la Hălmagiu, preoții Ioan Roșiu, Iustin Monția, Nicolae Gherasim, Ioan Duma, Vățian Traian, Mănuilă Fabricius. Aceștia sunt numai o mică parte dintre cei care au fost acolo la Alba Iulia și au sprijinit Unirea și sunt recu­noscuți ca fiind veritabile personalități ale istoriei noastre – Miron Cristea, Roman Ciorogariu, Ioan Papp. Interesant, credem noi, ar fi și prezentarea unui portret de preot care a participat la Marea Unire, de aceea, vă aducem în față un astfel de slujitor al Domnului și, evident, un om care și-a iubit țarapreotul Ioan Felea. Acesta a fost hirotonit în 1913 ca preot la Pecica de către Episcopul Ortodox al Aradului Ioan I. Papp, iar în 1916 a fost trimis pe frontul din Italia ca preot militar.

Martori ai marelui eveniment

Aici, el a sprijinit moral soldații, implicându-se în toate activitățile românilor din armata imperială din anul 1918. În luna noiembrie a aceluiași an s-a întors acasă și a contribuit decisiv la instaurarea admi­nistra­ției româ­nești aici. Prestigiul său în comunitate a fost unul deosebit, de aceea, la Adunarea de la Alba Iulia el avea să participe conducând o delegație de 50 de țărani care au dorit să fie martori ai marelui eveniment.

M-am oprit asupra acestui articol pe care astazi l-am aflat navigand pe internet, deoarece parintele Ioan Felea nu imi este de fel strain sufleteste dar si in alt fel intrucat el este fratele mai mare al parintelui marturisitor martir Ilarion Felea , mort la Aiud si ingropat la fel ca fratele sau in groapa comuna…Nu stiusem acest lucru pana astazi, si nu cred sa fi fost intamplator faptul ca in cautarile mele ca sa aflu si mai multe lucruri despre evenimentele Marii Uniri, am aflat acest material. Sunt inrudita prin voia Domnului cu aceasta minunata si binecuvantata familie de preoti ardeleni cu mare spirit de jertfa si cu o credinta tare in Iisus Hristos Domnul nostru, de care au dat dovada martirica. In autobiografia sa, parintele Ilarion scrie la prezentarea familiei lui:

„Tatăl meu, născut în Ciuruleasa Abrudului a fost preot (decedat la 21 ianuarie 1920, în vârstă de 62 ani), iar mama mea Marta s-a născut în Valea-Bradului şi a decedat în 1952, în vârstă de 86 ani. Am fost la părinţi 9 copii (al zecelea: Gheorghe, cel mai mare, a murit în vârstă de 6 ani la Ciruleasa), 6 feciori şi trei fete:   : 1. Ioan, doctor în Teologie, fost preot în Pecica şi duhovnic al Internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, mort în bombardamentul aviaţiei engleze asupra Bucureştilor la 4 Aprilie 1944 şi îngropat într-o groapă comună, fără ştirea noastră, în cimitirul protestant Ghiuleşti;

Dumnezeu sa-i odihneasca in Pacea si Lumina Lui pe acesti doi preoti martiri si pe toti cei care si-au dat viata in numele credintei noastre stramosesti. Vesnica sa le fie pomenirea din neam in neam!

sursa : http://ziarullumina.ro/preotii-delegati-la-marea-unire-138796.html

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , | Lasă un comentariu

Iertarea este o eliberare a sufletului

M-am gandit mult si cu dorinta de a gasi un raspuns atotvidecator la aspectul iertarii din inima, al iertarii cu toata sinceritatea de care putem fi in stare. Fara conditionare…altfel, nu este iertare. Am ajuns la concluzia ca iertarea este un proces de lunga durata in care este absolut necesar sa intelegem mecanismul sufletesc al unui astfel de raspuns la toate cele suferite. Raspunsul vine din capacitatea noastra de a iubi si de a dori sa fim in pace cu cei care ne-au gresit.

Am citit de curand un material minunat care mi-a adeverit cele gandite si simtite referitor la actul iertarii, un act eliberator care ne absolva de toate framantarile inutile care ne pot face viata un iad…redau in continuare ideile frumoase si calmante expuse aici:

Una dintre cele mai frumoase virtuţi cred că este iertarea, călătoria spre eliberare.

Profundă şi bogată, iertarea schimbă în bine orice suflet, orice minte. Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă. Procesul iertării nu implică acceptarea în continuare a abuzului sau a abuzatorului. Iertarea nu se negociază şi nu conţine cuvântul „dacă”. Iertarea nu înseamnă dreptate, chiar nu are nimic de-a face cu aceasta. Iertarea nu este justiţie.

Iertarea te ajută să te eliberezi de mânie şi resentimente, îţi transformă gândurile distructive în unele sănătoase şi liniştite, te ajută să interacţionezi mai frumos cu cei din jur şi să îmbunătăţeşti relaţia cu cel care te-a rănit facându-l conştient de fapta sa şi dorind, poate, să repare greşeala, este totodată şi un act de iubire faţă de Dumnezeu. Ai putea adăuga o mulţime de motive pentru care merită să ierţi. Răbdare şi perseverenţă.

Schimbări uimitoare apar în viaţa celor care iartă. Vindecarea prin iertare. Cel care iartă devine mai matur din punct de vedere emoţional. Dăruind vei dobândi.

A ierta înseamnă a elibera pe celălalt de vină. Să fii pe 0, să nu îţi mai datoreze nimic. Iertarea mea nu depinde de comportamentul celuilalt. A ierta nu înseamnă a uita. Nu mai reproşez, nu mai amintesc ce a făcut. Iertarea nu înseamnă refacerea relaţiilor. Iertarea e un act de maturitate şi de echilibru sufletesc. Intre a ierta şi a uita este o diferenţă de care trebuie să ţinem seama pentru a nu ne răni inutil.

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu