Parintele Teofil Paraian VORBE DE DUH

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune.  Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata , trebuie sa-ti faci randuiala in minte , iar daca nu-ti faci randuiala in minte , nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte.

In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara : asa cum moara macina ce bagi pe moara , tot asa si mintea – macina ce bagi in minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti : daca ai ganduri conforme cu voia Lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune , esti om bun ; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Publicat în Duhovnici, Sfaturi duhovnicesti | 16 comentarii

Iisus vrea ca fapta buna sa izvorasca natural dintr-o natura buna

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

„Ca de la sine inteles”

Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia că Dumnezeu să ne mulţumească pentru că I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamă. Iisus nu admite nici laudă de la alţii, nici laudă de sine. A fost lăudat şi Iisus de câteva ori, dar de fiecare dată a ferit laudele de la Sine.

Iisus, însă, s-a bucurat de câte unii oameni. Recunoştinţa era cea mai bună încurajare. Şi Iisus o avea, deşi în folosul omului era întoarsă. Lauda de sine şi lauda de la alţii e slavă deşartă, şi ia faptei meritul de-a mai fi răsplătită de Dumnezeu. Iubitorii de slavă deşartă îşi iau plata de la oameni, aici. Cei ce vor lua plata de la Dumnezeu, lucrează pentru oameni ca pentru Dumnezeu, iar de la ei nu le trebuie plată deşartă, sau dacă aceia totuşi le-o dau, ei o întorc lui Dumnezeu.

Iisus vrea ca fapta bună să izvorască natural, dintr-o natură bună, într-un chip dezinteresat, cum creşte bobul de grâu şi cum izvorăşte apa din stânci, fără să se preocupe de bunătatea lor. Fapta bună e bună numai dacă e acoperită de smerenie. (Nu de făţărnicia smereniei sau de interes acoperit.) Smerenia e ca dragostea: nu caută ale sale.


Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 310

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Iubirea sfinteste – Preotul martir Constantin Sarbu

 

“Transformati-va voi, rugati-va, traiti in Hristos!”

In vara anului 2015 asa s-a „intamplat” sa fie, am ajuns pe strada Sapientei in cautarea Bisericii Mihai Voda pe care doream neaparat sa o revad, dupa ani si ani in care pasii mei nu se mai indreptasera intr-acolo. Plecasem din tara de mult timp si traseele mele in Bucuresti au fost altele de fiecare data la revenire. Aflasem despre operatiunea la care se recursese pentru salvarea bisericii din intreg ansamblu manastiresc ce fusese demolat…si cautam noul amplasament printre blocurile construite! Prin tatonare, intreband trecatori care cu multa bunavointa m-au indreptat fiecare, tot mai aproape si mai aproape de tinta mea, am aterizat in strada Sapientei unde de-o parte a strazii se ridica o biserica mare imbracata frumos in caramida „Sf. Nicolae” (cunoscuta sub numele de Biserica Mihai Voda), „cea mai eleganta ctitorie voievodala” din Bucuresti, datand de aproape patru secole iar de cealalta parte se iveste timid printre arbori o bisericuta miniaturala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, praznic de care sufletul meu este legat in mod tainic prin sfanta taina a botezului meu.

Bucuroasa ca am ajuns unde tinusem atat de mult, fara sa-mi dau seama prea bine ce fac, m-am vazut intrand intai in mica biserica unde am fost intampinata de un domn mai in varsta care avea grija de lumanari si de iconitele puse la vanzare in pronaos. Atunci am auzit pentru prima oara despre parintele Constantin Sarbu si mi-a fost aratat mormantul sau in curtea bisericii.

Un preot martir mi s-a spus, un preot cu foarte mult har , un adevarat geniu liturgic care a avut un rol cu totul aparte in ridicarea modestei bisericute a Sapientei la un  nivel al rugaciunii si al slavirii Domnului nevisat vreodata de enoriasii ei, cati mai ramasesera… La fiecare Sfanta Liturghie interiorul putin incapator si intunecos al lacasului de inchinare era invaluita intr-o lumina calda ce inalta inimile celor prezenti in sfere ceresti. Multe lucruri minunate am aflat atunci de la doua persoane care il cunoscusera foarte bine pe parintele Sarbu. Am primit in dar in acea zi o carte pe care am citit-o cu mult drag si mare emotie : „Un mare marturisitor crestin – Preotul Constantin Sarbu” , carte care a reusit sa-mi desluseasca prin marturiile scrise in ea secretul sacru al inaltarii Bisericii Sapientei din ruinele unei vechi capele bucurestene prin activitatea jertfelnica a unui preot binecuvantat de Dumnezeu si cu siguranta menit infaptuirii acestui lucru si altora asemenea.

Lectura cartii m-a adus foarte aproape de parintele indragit de toti enoriasii pana la venerare, nu am nici o indoiala ca marturiile lor, una mai mult ca alta, exprima doar o parte din preaplinul inimii lor. Si ma alatur din tot sufletul la cele scrise de  un preot sub forma de confesiune,  cuvinte care pe mine m-au impresionat nespus pentru ca simt cat de de mult adevar cuprind.

“Părintele Constantin Sârbu a cultivat in parohie şi a realizat tocmai această sobornicitate, acest spirit al comuniunii creştine. El a cultivat credincioşii Bisericii Sapienţei pentru a fi un mănunchi deosebit; o familie creştină, legaţi prin acelaşi duh şi prin aceeaşi aspiraţie duhovnicească. A adunat oameni din toate cartierele Bucureştiului, care venind, au găsit aici linişte sufletească, iubire, simţind fiecare că se integrează intr-o comunitate ce se ingrijeşte la rândul ei de sufletul şi de viaţa lui. Dacă noi, fiecare preot, in parohiile noastre, am lucra aşa  cum a lucrat Părintele Sârbu, am schimba faţa lumii, căci parohia este un nucleu mic in organismul mare al omenirii. Dacă nucleul este sănătos, tot organismul este sănătos. Şi dacă arhiereii, preoţii şi creştinii am fi ceea ce vrea Iisus Hristos să fim, n-ar mai fi in lume ceea ce este şi n-ar mai fi in ţara noastră ceea ce este“.

Pentru ca Parintele Sarbu considera iubirea ca fiind cu adevarat sentimentul cel mai presus de toate celelalte, acel sentiment atotcuprinzator care este liantul intre suflete si inimi, acea forta care uneste pe toti aceia care il iubesc pe Hristos Domnul cu toata inima lor si din tot sufletul lor.

„Lumea avea nevoie și de adevăr și de iubire. Ca să fie înțeles, adevărul avea nevoie de dovada minunilor. Ca să fie urmată, iubirea avea nevoie de dovada jertfei. Numai Hristos le-a putut arăta pe amândouă. De aceea, adevărul Lui este unicul adevăr vrednic de primit și iubirea Lui este unica iubire vrednică de urmat.

Adevărul este învățătura Sa, iubirea este pilda Sa. Ele sunt El, căci una strălucește prin cealaltă: adevărul prin iubire și iubirea prin adevăr, iar amândouă prin eternitatea lor.

Ca să poți cunoaște pe cineva cu adevărat, uită-te cum a iubit. Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creștin adevărat.

Suflete creștin, nu te mai numi astfel dacă nu ai iubire! Nimic nu este mai creștin decât iubirea și nimic mai păgân ca lipsa ei.

Pentru a fi un om viteaz, îți trebuie tărie.
Pentru a fi un om drept, îți trebuie cinste.
Pentru a fi vrednic, îți trebuie conștiință.
Pentru a fi sfânt, îți trebuie neapărat iubire”.

Pr. Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2010

NOTA : peretii interiori ai fostei capele au fost pictati de renumitul pictor Gheorghr Tattarescu. Maestrul era bătrân la acea vreme, însă a pictat personal plafonul, icoana lui Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul, Sf. Nicolae, Adormirea Maicii Domnului, cei 12 Apostoli, Sf. Treime şi îngerii de pe uşile diaconeşti. Între anii 1966-1968, în vremea păstoririi Patriarhului Justinian, cu ajutorul credincioşilor şi prin osârdia părintelui paroh Constantin Sârbu, biserica şi casa parohială au fost reparate în întregime, fiind acoperite cu tablă. A fost de asemenea adăugat pridvorul închis, iar ansamblul de pictură murală a fost refăcut de Olga Greceanu (a fost îmbodobit cu pictură şi pridvorul cu cheltuiala părintelui paroh C. Sârbu pentru pomenirea soţiei sale Maria şi cu sprijinul credincioşilor) . Biserica a fost resfinţită pe data de 8 septembrie 1969. Între 1995-1996, în timpul părintelui paroh C. Voicescu au fost realizate noi reparaţii, iar pictura bisericii a fost spălată de către pictorul restaurator Romeo Andronic. Pictura din naos realizată de Gh. Tattarescu a fost pusă în valoare parţial (pe plafon şi 5 tablouri pe pereţi) , alături de alte două tablouri ale Olgăi Greceanu (Naşterea şi Învierea Domnului).

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Sfantul Gheorghe Pelerinul

In lecturile mele pe net in cautare de anumite subiecte care vorbesc in special sufletului si dorind ca sa lamuresc cat s-ar putea mai bine si mai mult anumite mistere si legende care invaluie personalitati din lumea duhovniceasca a tarii noastre, am  citit de curand, pentru prima data despre Mos Gheorghe Lazar dar nu retin in ce articol, atentia mi-a fost atrasa de faptul ca numele sau este identic cu acela al cunoscutului fondator al invatamantului in limba romana (ma numar si eu cu o mandrie care sper sa imi fie inteleasa printre absolventii liceului bucurestean care ii poarta numele). Am aflat atunci ca in urma cu un an acest mirean cu viata sfanta fusese canonizat de catre Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane , data fiind 5 octombrie 2017. Am fost numaidecat doritoare sa citesc mai multe despre el si sa aflu amanunte din viata noului sfant roman trecut in calendarul crestin ortodox.

Asa se face ca am citit cum Mos Gheorghe a fost „cinstit ca sfant nu numai in Romania, ci si la Muntele Athos”, ca „a fost un om al rugaciunii si al nevointelor celor duhovnicesti. Acest mirean harismatic, care a primit de la Dumnezeu darul rugaciunii neincetate si pe cel al discernamantului duhovnicesc, a avut ca ucenici numerosi monahi, intre care Parintele Ioanichie Moroi (ajuns staret al Manastirii Sihastria) si Protosinghelul Damaschin Trofin (staret al Manastirii Rasca). Mormantul sau  se afla  in  cripta  de  sub  altarul Bisericii Manastirii Varatec, comuna Agapia, sat Varatec, jud. Neamt„.  Acestea le-am aflat într-un articol dedicat lui Moş Gheorghe Lazăr pe portalul crestinortodox.ro.  In acelasi articol am citit ca Gheorghe Lazar a fost ardelean de origine (nascut in anul 1846 in comuna Sugag judetul Alba) si pasii lui prin viata l-au purtat pret de peste un an ca pe un adevarat model de pelerin roman in locuri sfinte precum Ierusalimul si manastirile din pustiul Iordanului şi cel al Sinaiului dupa care, inainte de intoarcerea acasa, si-a dorit sa paseasca, nevoindu-se si in Gradina Maicii Domnului, Sfantul Munte Athos. Aici a ramas pret de un an jumate ducand o viata de sihastru ce l-a apropiat tot mai mult de Dumnezeu.


„Dorind sa se „inchine la locul unde au stat picioarele Lui” (Ps. 131), in 1884, a hotarat impreuna cu alti tarani sa mearga in pelerinaj in Tara Sfanta. A luat cu sine Sfanta Evanghelie si Psaltirea si a mers pe jos pana la Constanta. De aici si-a continuat calatoria cu vaporul. Se ruga necontenit si dormea numai doua ore. A stat vreme de patru zile in Ierusalim, mergand de trei ori pe zi pentru a se inchina la Sfantul Mormant. A vietuit in post si rugaciune, pentru o perioada, in manastirile din pustiul Iordanului, si la Sinai”.

Intors acasa, a mai trait in familie pana in 1890, avand grija sa-si lase copiii in randuiala, dupa care s-a retras ca un adevarat pelerin ce era spre manastirile Moldovei.

„…a fost pelerin, mergand cu picioarele goale si capul descoperit, cu Psaltirea in mana, pentru a se inchina la sfintele locasuri din tara. Era cunoscut parintilor si toti il primeau cu dragoste. Statea pana la o saptamana in fiecare lacas, pazind neschimbata buna lui randuiala si zabovind in vorbiri duhovnicesti cu parintii calugari. Manastirile cele mai iubite Mosului Gheorghe erau: Bistrita, Neamt, Sihastria, Sihla, Agapia, Varatec si Nechit”.

Se stie ca in anul 1895 Mos Gheorghe pelerinul a primit o chilie in turnul Bisericii Sfantul Ioan din orasul Piatra Neamt unde a trait ultimii 26 de ani din viata sa. La vreme de noapte se ruga (cunoastea Psaltirea pe de rost si multe alte rugaciuni ale Bisericii) in timp ce in orele zilei umbla pe strazile orasului, cautat si oprit fiind de oamenii care ii cereau sfat duhovnicesc. Din banii pe care ii primea ca milostenie, cumpara paine de la o brutarie din oras, pe care o oferea saracilor. Ii pomenea in rugaciuni pe toti cei care ii facusera un dar. La 15 august 1916 a trecut la Domnul afandu-se in chilia lui, fiind inmormantat in cimitirul din Piatra Neamt.

„Marturii despre viata si cuvintele de invatatura ale Mosului Gheorghe Lazar, adunate de la cei care i-au fost ucenici directi, intalnim in scrierile Parintelui Ioanichie Balan si ale Parintelui Cleopa Ilie”.

Moș Gheorghe trebuie cunoscut, pentru că prin el poți să-L cunoști pe Dumnezeu. Părintele Cleopa așa își începe discursul către ardelenii care au venit la dânsul: „Ați auzit de vestitul Moș Gheorghe? Eee, he, hei, mare Apostol al Moldovei și al Ardealului! Eu am fotografia lui în casă. L-ați văzut acolo desculț și cu capul gol. Are osemintele la Mănăstirea Văratec. Moșul Gheorghe a oprit trenul care venea de la Pașcani (o altă minune făcută de Moș Gheorghe; și nu numai trenul de la Pașcani ci și de la Piatra Olt) Moșul Gheorghe a vindecat mii de bolnavi. Moșul Gheorghe a făcut evreii de s-au botezat pe aici”.

Pentru suflet este linistitor dar in acelasi timp motivator, inaltator si incurajator contactul cu intamplarile din vietile acelor oameni care intreaga lor viata s-au straduit sa urmeze intr-un fel sau in altul invataturile Domnului si calcand fara abatere de la caile Lui, au cautat sa se apropie de El curatandu-si sufletul prin multe si anevoioase trairi. Privind la cele ce ne-au dovedit noua nenumarati oameni drepti care au dus o viata cu adevarat sfanta, putem vedea clar un lucru : caile de cautare si apropiere de Dumnezeu, modalitatea prin care au ramas langa El pana la finele vietii sunt felurite dupa cum felurite au fost imprejurarile in care acesti oameni au trait. Capacitatea de jertfa, iubirea pentru Hristos Domnul pana la sacrificarea vietii este insa  aspectul cutremurator si impresionant pe care il intalnim la toti sfintii Lui. Cu totii au avut o sfanta chemare!

sursa : https://www.crestinortodox.ro/parinti/mosul-gheorghe-lazar-pelerinul-roman-140814.html

Cristina David

 

 

 

 

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

CONTRASTE

 

 

 

 

 

 

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!…

Virgil Carianopol

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Dreptcredinciosul Domnitor Stefan cel Mare si Sfant

Romanii in mare lor majoritate poarta amintire pioasa   viteazului si vrednicului voievod Ştefan Vodă, cel care in vremuri grele pentru crestinatate a condus, cu nespusa insufletire, jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creştină, ţara si oamenii ei la apararea impotriva dusmanului din acea vreme a Europei. Animat de iubirea de mosie si de neam, Stefan nu a dat inapoi de la nici o infruntare cu pericolul otoman, dimpotriva, desi fara a primi ajutorul cerut din parte principilor vremii, s-a bazat pe ostenii lui dar mai ales pe ajutorul Domnului Hristos la care s-a rugat fierbinte cu credinta tare inaintea fiecarei batalii. Putine au fost luptele pierdute…

„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug”.(Ps. 31, 1-2)

Unul dintre aceşti fericiţi, a fost măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.

Aflam din tradiţie şi după vestigiile arheologice care se afla în patrimoniul nostru naţional că Ştefan cel Mare a purtat întotdeauna cu sine, mai ales în vreme de lupta, un triptic. Pe el era, la mijloc, Mântuitorul, iar de o parte si de alta Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, in iconografia ortodoxa numita fiind „Deisis”. Tripticul se păstrează, până astăzi în Muzeul mănăstirii Putna.

In documentele vremii lui  domnul Moldovei se intituleaza „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei” , sau „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treime Sfântă de o fiinţă şi nedespărţită, iată eu, robul Stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldovei”. Astfel s-a considerat, pe el insusi, cu adevarata smerenie, Domnul Tarii Moldovei in toata vremea, nepunand persoana sa inaintea voii lui Dumnezeu si atribuind izbanzile ca si infrangerile armatei sale puterii si vointei Domnului. „Eu şi curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui”.

Iubit sa-i fie numele in veacul veacului si vesnica memoria!

Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”

Ştefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simţim cu toţii, mai ales atunci când ne aflăm în faţa mormântului său de la Putna şi în faţa icoanei sale, insuflându-ne aceeaşi dragoste de ţară şi credinţă strămoşească; îl simţim alături de noi la bucurii şi mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credinţa că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi şi va răsplăti pe toţi acei care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă şi apărarea hotarelor ţării.

La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

surse : http://ortodox.md si Pagini din Vieţile Sfinţilor, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamţ, 2012

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Doamne, sporeste-ne credinta!

Am gasit un citat minunat intr-un loc unde ma asteptam cel mai putin sa aflu reflectii asupra credintei si asupra existentei lui Dumnezeu in viata noastra. Eram intr-un magazin care oferea felurite obiecte vechi cu oarecare valoare artistica, spre vanzare. Am luat in mana o farfurioara de portelan englezesc de buna calitate, pentru ca imi atrasese privirea si am citit urmatoarea inscriptie care, in traducere, suna astfel : „Credinta inseamna sa crezi cu toata taria ca Dumnezeu poate face un lucru pe care tu nu il poti face singur si este convingerea ca El va face acest lucru.” Fara sa stau pe ganduri m-am hotarat sa cumpar farfurioara cu toate ca nu era si o cescuta asortata, doar pentru cuvintele inscrise pe ea.

In evengheliile ce le ascultam duminicile, citite fiind la sfanta liturghie, aflam despre multi oameni care fie ei insisi, fie cei dragi si apropiati lor sunt vindecati de neputintele lor prin simpla afirmare a credintei, fara urma de indoiala, ca Iisus Hristos va face ceea ce l-au rugat sa faca. Eliberarea, mantuirea prin credinta tare.

Inscriptia imi amintea mult de cuvintele din sfaturile Cuviosului Paisie Aghioritul, un mare duhovnic cu viata sfanta de la Muntele Athos, pe care le-am citit in mai multe randuri prin cautarile mele pe site-urile crestin ortodoxe :

„Când cineva călătoreşte în această viată cu credinţă, fără a se îndoi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu, la început va avea, încet-încet, evenimente mici, apoi mai mari şi va deveni mai credincios. Trăind Tainele dumnezeieşti de aproape, unul ca acesta se face teolog, deoarece nu le prinde numai cu mintea, ci le trăieşte în realitate.

Credinţa lui se măreşte mereu, deoarece se mişcă prin fapte dumnezeieşti în altă di-mensiune. Dar pentru ca să trăiască cineva tainele lui Dumnezeu trebuie să-şi omoare omul cel vechi, să revină într-un fel la starea de dinainte de cădere. Să aibă nevinovăţie şi simplitate, pentru ca astfel şi credinţa lui să fie nezdruncinată şi să creadă cu convingere că nu există nimic pe care să nu-l poată face Dumnezeu.”

Omul credincios se incredinteaza pe el insusi Lui Dumnezeu spre a-l lumina si a-l intari, el se va ruga Domnului sa-i sporeasca credinta, sa-i adauge zilnic la credinta dobandita spre slava Lui.  „Mare lucru este să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu! Oamenii îşi fac planuri şi încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, să asculte care este voia lui Dumnezeu şi fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet.”

sursa : Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos

Cristina David

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Să avem încredere în Dumnezeu!

A fi responsabil de un anume lucru pe care il faci sau de un cuvant pe care il rostesti, a-ti da seama adica de consecintele ce s-ar putea ivi ca urmare a celor intreprinse si a-ti asuma raspunderea pentru acestea, este un fapt care presupune o anume intelegere si o anume  intelepciune de viata pe care de cele mai multe ori le capeti prin experienta proprie , nu din cele citite sau spuse de catre altii. Noi avem libertatea de a ne alege cuvintele, faptele iar alegerile ne apartin.  Responsabilitatea noastra de aici decurge : pentru ca am ales a face un anumit lucru, trebuie sa suportam consecintele actiunii, care pot fi bune sau rele. Ca si crestini, noi avem o resposabilitate dubla : in relatie cu Dumnezeu si in relatie cu oamenii. Ar fi atat de usor să găsim vinovatul pentru greselile noastre… şi este o luptă interioară foarte grea pe care suntem obligati din punct de vedere moral sa o ducem asa incat să ajungem acolo unde sa nu ne fie frică de consecinţele acţiunilor noastre. Pentru cei care au credinta in Dumnezeu si frica de dreapta Lui judecata, simtul responsabilitatii in viata este mult mai puternic  decat la oamenii care nu au teama de nimic si care usor aluneca pe panta gasirii unei scuze si a unui alt vinovat decat ei insisi.

Maica Siluana Vlad, cunoscatoare buna a firii umane, vorbeste despre felul in care parintii si educatorii pot si se cuvine sa indrume tinerii spre formarea unui sentiment al responsabilitatii care sa-i ajute in asumarea faptelor si deciziilor lor. Ea atrage atentia asupra unor greseli de indrumare in acest sens, care greseli se pot repercuta mai tarziu in viata asupra viitorului caracter al tanarului.

„Iubirea noastră este bolnavă. Noi credem că ne e bine atunci când nu avem necazuri şi că ne e rău când ne doare ceva, când avem necazuri. Din cauza acestei definiţii proaste a iubirii, a binelui, iubim prost. Noi credem că-i iubim pe cei de lângă noi dacă-i ferim de rele, de necazuri. E o proastă/falsă iubire şi păguboasă. Sigur, trebuie să-i învăţăm, mai ales dacă am fost numiţi în responsabilitatea asta, dacă suntem părinţi sau profesori sau stareţi, duhovnici, şi cred că acesta-i gândul care acum, zilele astea, a apărut în sărmana mea minte: trebuie doar să-i ajutăm să-şi asume răspunderea. Tu vei vedea! Este cuvânt de la Dumnezeu. Tu vei vedea şi să-ţi dea Dumnezeu să-ţi fie spre folos. Pentru că Mântuitorul spune: „Veniţi şi vedeţi!”. Vino şi vezi! Altfel, dacă omul este adus cu forţa, se împotriveşte, închide ochii, nu vede nimic şi chiar dacă îi ţine deschişi, îi ţine deschişi asupra unei alte perspective şi vede altceva…

Nu ne rămâne decât să avem încredere în Dumnezeu! Ce-o să se întâmple cu copilul tău, care se duce la discotecă chiar dacă tu nu-l laşi: poate să fie rănit, poate să fie bătut, poate să fie violat, dar dacă el vrea la discotecă, tu să-i spui: „Eu nu vreau să te las, pentru că mie mi-e frică pentru viaţa ta, mi-e frică să nu păţeşti asta sau asta sau asta, dar dacă ţie nu ţi-e frică, du-te, şi să-ţi asumi asta. Poţi să-ţi asumi asta?”. Atunci, copilul poate că va înţelege ce este cu tine şi poate nu-şi va asuma asta şi se va potoli. Nu ştiu dacă sub forma asta, dar să ne ajute Dumnezeu, pentru că eu vreau să învăţ asta. Să dăm voie oamenilor să-şi trăiască lecţiile pe care şi le pregătesc. Să nu le zicem să lipsească de la şcoală pentru că s-ar putea să ia nota patru.”

Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 94-96

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu