Parintele Teofil Paraian VORBE DE DUH

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune.  Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata , trebuie sa-ti faci randuiala in minte , iar daca nu-ti faci randuiala in minte , nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte.

In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara : asa cum moara macina ce bagi pe moara , tot asa si mintea – macina ce bagi in minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti : daca ai ganduri conforme cu voia Lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune , esti om bun ; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Publicat în Duhovnici, Sfaturi duhovnicesti | 16 comentarii

Un Prunc Sfânt Se naşte in noaptea-nstelată

Un Prunc Sfânt

Un Prunc Sfânt Se naşte
În noaptea-nstelată
Din Sfânta Fecioară şi Duhul cel Sfânt;
Al Tatălui drept Cuvânt
Coboară azi pe pământ
Făclie pe veci luminată.

În noaptea Crăciunului alb şi senin
O Mamă cu Pruncul la sân,
Curată-n iubire,
Porneşte-n uimire,
Plinindu-se Buna-Vestire,
Pe căi troienite de viscol şi vânt.

Cu sufletul plin de avânt
Veniţi de departe
Cu inimi plecate
Se-nchină Împăratului Sfânt.

O stea călătoare de la răsărit
Cu iepele albe, de-argint,
Alunecă lin
Pe-albastrul senin
Al cerului viu înflorit.

Valeriu Gafencu

https://valeriugafencu.wordpress.com/about/opera-crestin-legionara/poeziile-scrise-de-valeriu-gafencu/

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , | Lasă un comentariu

“Cand iti va fi mai greu, sa-l chemi in ajutor pe Sfantul Nicolae!”

 

Intru cinstirea Marelui Dascal al Lumii si Ierarh Nicolae, Milostivul, Daruitorul, Grabnic Izabavitorul din nevoi si din primejdii, Pazitorul fecioriei, Ocrotitorul copiilor si Mangaietorul saracilor, Facatorul de Minuni si unul dintre cei mai iubiti sfinti din toate timpurile ai Bisericii, orice cuvinte ale noastre ar fi mult prea sarace si proaste si ar risca sa umbreasca din lumina tainica a slavei acestui mare praznic. Va vom lasa sa ascultati si sa cititi in liniste cantarile si rugaciunile speciale ce-i sunt dedicate si sa cugetam impreuna cu un alt Sfant care-i poarta numele, Nicolae Velimirovici, asupra a doua momente cruciale ale vietii sale:

„In icoanele care îl închipuie pe Sfîntul Nicolae este reprezentat şi Mîntuitorul Hristos cu Sfînta Evanghelie în mîini, stînd de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mîini un omofor arhieresc.

Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sfîntului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rînd este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

Sfîntul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: „A văzut într-o noapte Sfîntul Nicolae pre Domnul în slavă, stînd lîngă el şi întinzîndu-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc.”

La scurtă vreme după această vedenie, Sfîntul Ioan Arhiepiscopul Mirelor a murit iar Sfîntul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.

A doua minune s-a întîmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, cînd, văzînd îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfîntul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă.

Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfîntul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemenele rangului lui arhieresc. In chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stînd de o parte a Sfîntului Nicolae, şi întinzîndu-i cu mîinile Sfînta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stînd de cealaltă parte a lui şi aşezînd pe ai Sfîntului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate insemnele rangului de Arhiepiscop.

Văzînd aceasta cu înspăimîntare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi, au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfîntului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adînc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu, şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mîniei trupeşti şi neînfrînate, ci dimpotrivă, acela al rîvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.”

de Sf. Nicolae Velimirovici – din Proloagele de la Ohrida

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Rugãciunea de la Alba Iulia din 1918

Rugãciunea de la Alba Iulia din 1918

Printre marile adevăruri istorice legate de actul unirii Transilvaniei cu România, săvârşit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, demonstrate şi subliniate în ultimii ani, de către biografia noastră, se află şi contribuţia majoră la acest act a bisericii române.

O contribuţie majoră la mai buna evidenţiere a acestui important aspect al marilor evenimente din 1918 a avut-o reputatul istoric Sibian Mircea Păcurariu. Printre altele, acesta este autorul studiului “Contribuţia bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, publicat în nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 1978 al revistei “Biserica ortodoxă română” (p. 1250-1263), care include şi valorosul capitol “Preoţimea românească din Transilvania în timpul războiului (1916-1918)”.

Anterior, în anul aniversării semicentenarului unirii Transilvaniai cu România, 1968, în revista bisericească bănăţeană “Mitropolia Banatului”, căturarul bănăţean Gheorghe Liţiu, făcea cunoscut publicului cititor că în istoricul an 1918 în “oraşul Unirii” a fost rostită şi lansată “Rugăciunea de la Alba Iulia”, o admirabilă piesă spirituală a marelui moment istoric.

Această piesă spirituală şi avea originea şi punctul de plecare în “Rugăciunea românilor”, publicată sub formă de foileton în ziarul “Tribuna” din Arad, nr. 208 din 3/16 noiembrie 1904.

Era o culegere de texte biblice din “Vechiul Testament”, care în felul cum erau aranjate, alcătuiau o rugăciune potrivită spre a fi rostită de omul, respectiv de poporul nedreptăţit de vrăjmaşi. Concret, bucăţile preluate din “Vechiul Testament”, făceau parte din părţile acestuia intitulate “Psalmi”, “Proorocii mari” şi “Plângerile lui Ieremia”.

Deşi autorul alcătuirii “Rugăciunea românilor” nu-şi dădea numele, cei apropiaţi de problemele ziarului ştiau că era Dr. Gherghe Ciuhandu, teolog erudit, istoric şi valoros publicist bisericesc. Această “Rugăciune” era dedicată situaţiei grele a românilor din Transilvania şi Ungaria în contextul abandonării tacticii pasivismului politic şi a pregătirii intrării pe făgaşul tacticii noului activism politic, în anii 1903-1904.

După 14 ani de la acest moment istoric s-a produs şi “desnodământul vechilor fărădelegi” care încătuşeau pe români şi acest lucru s-a petrecut în chip fericit sub forma hotărârilor plebiscitare ale Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, prin care s-a decis deplina eliberare naţională a tuturor românilor şi unirea acestora cu patria mamă, România.

Sinodul episcopesc întrunit la Arad în ziua de 10 noiembrie 1918 a primit informaţiile şi aprecierile prezentate de episcopul Ioan Papp al Aradului şi a emis circulare cu nr. 14/1918 “către iubitul cler al mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania.

Amintim că în această perioadă, episcopul Ioan Papp de Arad deţinea şi funcţia de           locţiitor al mitropolitului de la Sibiu şi în această calitate el a lansat respectiva circulară.

Anuanţând abdicare împăratului Carol de Habsburg şi apropiata convocare de către Consiliul Naţional Român Central – numit de popor Marele Sfat al Naţiunii Române, a marii adunări naţionale a românilor, care urma să fie alcătuită din toate păturile sociale ale poporului român din Ungaria şi Transilvania, circulara se încheia cu o rugăciune care se cerea să fie citită la 1 Decembrie 1918, după “Rugăciuna Amvonului”.

Este rugăciunea pe care episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, a rostit-o în faţa altarului bisericii protopopeşti ortodoxe din Alba Iulia – Centru în memorabila zi de 1 Decembrie 1918.

Prin aceasta părinţii noştri au mulţumit lui Dumnezeu pentru marele dar al desăvârşirii statului naţional român. Ea constituie un îndemn adresat tuturor românilor de a mulţumi bunului Dumnezeu pentru binefacerile sale făcute poporului român, pentru înălţarea sa pe treapta cea mai înaltă a vieţii naţionale şi spirituale.

Autorul ei era acelaşi asesor referent de la episcopia Aradului, Gheorghe Ciuhandu.

Un text prescurtat al acesteia, sub acelaşi titlu de “Rugăciunea de la Alba Iulia” a fost publicat în organului de presă al Consiliului Naţional Român Central, ziarul “Românul” din Arad, nr. 18, din 17/30 noiembrie 1918, deci în preziua Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de dr. Ioan Roşu.

O reproducem pe aceasta:

“Doamne Dumnezeule al părinţilor noştri, carele ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai surpat, şi ai dăruit viaţă poporului Tău Românesc, revarsă pacea şi binecuvântarea Ta cerească asupra miilor nenumărate cari cu buzele tremurânde îşi împreună azi rugămintea în faţa Altarului Tău – în cetatea marelui Mihai Viteazul – şi pentru suferinţele şi umilirile de veacuri, încununează-l azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână şi într-o suflare, să fie toţi fiii Lui la acelaşi gând, rumpând pentru vecie lanţurile iobăgiei şi ale întunerecului.

     Cutremură Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri – şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi joară din nou credinţă părinţilor noştri”.

În mai multe studii din ultima vreme s-a spus că în preajma lui 1 Decembrie 1918 şi mai ales în contextul Marii Adunări Naţionale, care avea să hotărască unirea Transilvaniei cu România, numele oraşului şi cetăţii Alba Iulia era pe toate buzele şi în toate inimile. Acest mare adevăr a fost confirmat în chip strălucit de “Rugăciunea de la Alba Iulia”, rostită atunci în “oraşul Unirii” de către un înalt prelat al biserici noastre şi de către preoţii acesteia pe întreg cuprinsul spaţiului intracarpatic, care până atunci a aparţinut de Ungaria şi după o îndelungată şi grea oprimare s-a văzut, în sfâşit, eliberat şi pe deplin liber.

sursa : http://www.dacoromania-alba.ro

Cristina David

 
Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Preoții delegați la Marea Unire

Ca o recunoaștere a prestigiului de care se bucura Biserica în rândul românilor din Transilvania, liderii politici ai Unirii au trimis, pe 16 noiembrie, o adresă conducerilor Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice, astfel că, la Alba Iulia, au participat ca delegați cu drept de vot cinci episcopi, șapte vicari, 129 de protopopi, 10 reprezentanți ai consistoriilor și capitalelor, 14 studenți de la institutele teologice. Dintre cei 1.228 de delegați, 165 au fost reprezentanți ai Bisericii, fără a fi cuantificați preoții trimiși ca delegați de către comunitățile lor. Numărul impresionant de preoți vorbește de la sine despre prestigiul și rolul Bisericii în viața ardeleană.

Marea Adunare Națională a românilor de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918 a reprezentat în epocă „un praznic na­țional”, o „sărbătoare a Învierii Neamului Românesc”, iar entuziasmul participării românilor ardeleni a fost unul general care i-a atins pe toți cu aripile spe­ranței și credinței într-o viață și o lume mai bună pentru cei care de veacuri fuseseră batjo­co­riți și umiliți de către stăpânirea străină.

De aceea, în momentul în care Consiliul Național Român Central a decis pe 15 noiembrie 1918 să convoace o Adunare Națională la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie, întreaga suflare românească a reacționat cu bucurie și entuziasm participând la acest proces istoric. Potrivit hotărârii Consiliului, la Alba Iulia urmau să fie prezenți 1.228 de delegați care să decidă în numele și cu mandatul celor pe care-i reprezentau soarta Transilvaniei, a Banatului, Crișanei și Maramureșului.

Episcopi și preoți ortodocși

Se cuvine să amintim și câteva nume ale episcopilor și preoților ortodocși care, în acea zi istorică, au fost prezenți la Alba Iulia și au jucat un rol activ în luarea deciziei de unire: Ioan Papp – locțiitor de mitropolit, Miron Cristea, Roman Ciorogariu, protopopul Ioan Teculescu de la Alba Iulia, protopopii Sergiu Medan de la Sebeș, Cornel Lazăr de la Hălmagiu, preoții Ioan Roșiu, Iustin Monția, Nicolae Gherasim, Ioan Duma, Vățian Traian, Mănuilă Fabricius. Aceștia sunt numai o mică parte dintre cei care au fost acolo la Alba Iulia și au sprijinit Unirea și sunt recu­noscuți ca fiind veritabile personalități ale istoriei noastre – Miron Cristea, Roman Ciorogariu, Ioan Papp. Interesant, credem noi, ar fi și prezentarea unui portret de preot care a participat la Marea Unire, de aceea, vă aducem în față un astfel de slujitor al Domnului și, evident, un om care și-a iubit țarapreotul Ioan Felea. Acesta a fost hirotonit în 1913 ca preot la Pecica de către Episcopul Ortodox al Aradului Ioan I. Papp, iar în 1916 a fost trimis pe frontul din Italia ca preot militar.

Martori ai marelui eveniment

Aici, el a sprijinit moral soldații, implicându-se în toate activitățile românilor din armata imperială din anul 1918. În luna noiembrie a aceluiași an s-a întors acasă și a contribuit decisiv la instaurarea admi­nistra­ției româ­nești aici. Prestigiul său în comunitate a fost unul deosebit, de aceea, la Adunarea de la Alba Iulia el avea să participe conducând o delegație de 50 de țărani care au dorit să fie martori ai marelui eveniment.

M-am oprit asupra acestui articol pe care astazi l-am aflat navigand pe internet, deoarece parintele Ioan Felea nu imi este de fel strain sufleteste dar si in alt fel intrucat el este fratele mai mare al parintelui marturisitor martir Ilarion Felea , mort la Aiud si ingropat la fel ca fratele sau in groapa comuna…Nu stiusem acest lucru pana astazi, si nu cred sa fi fost intamplator faptul ca in cautarile mele ca sa aflu si mai multe lucruri despre evenimentele Marii Uniri, am aflat acest material. Sunt inrudita prin voia Domnului cu aceasta minunata si binecuvantata familie de preoti ardeleni cu mare spirit de jertfa si cu o credinta tare in Iisus Hristos Domnul nostru, de care au dat dovada martirica. In autobiografia sa, parintele Ilarion scrie la prezentarea familiei lui:

„Tatăl meu, născut în Ciuruleasa Abrudului a fost preot (decedat la 21 ianuarie 1920, în vârstă de 62 ani), iar mama mea Marta s-a născut în Valea-Bradului şi a decedat în 1952, în vârstă de 86 ani. Am fost la părinţi 9 copii (al zecelea: Gheorghe, cel mai mare, a murit în vârstă de 6 ani la Ciruleasa), 6 feciori şi trei fete:   : 1. Ioan, doctor în Teologie, fost preot în Pecica şi duhovnic al Internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, mort în bombardamentul aviaţiei engleze asupra Bucureştilor la 4 Aprilie 1944 şi îngropat într-o groapă comună, fără ştirea noastră, în cimitirul protestant Ghiuleşti;

Dumnezeu sa-i odihneasca in Pacea si Lumina Lui pe acesti doi preoti martiri si pe toti cei care si-au dat viata in numele credintei noastre stramosesti. Vesnica sa le fie pomenirea din neam in neam!

sursa : http://ziarullumina.ro/preotii-delegati-la-marea-unire-138796.html

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , | Lasă un comentariu

Iertarea este o eliberare a sufletului

M-am gandit mult si cu dorinta de a gasi un raspuns atotvidecator la aspectul iertarii din inima, al iertarii cu toata sinceritatea de care putem fi in stare. Fara conditionare…altfel, nu este iertare. Am ajuns la concluzia ca iertarea este un proces de lunga durata in care este absolut necesar sa intelegem mecanismul sufletesc al unui astfel de raspuns la toate cele suferite. Raspunsul vine din capacitatea noastra de a iubi si de a dori sa fim in pace cu cei care ne-au gresit.

Am citit de curand un material minunat care mi-a adeverit cele gandite si simtite referitor la actul iertarii, un act eliberator care ne absolva de toate framantarile inutile care ne pot face viata un iad…redau in continuare ideile frumoase si calmante expuse aici:

Una dintre cele mai frumoase virtuţi cred că este iertarea, călătoria spre eliberare.

Profundă şi bogată, iertarea schimbă în bine orice suflet, orice minte. Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă. Procesul iertării nu implică acceptarea în continuare a abuzului sau a abuzatorului. Iertarea nu se negociază şi nu conţine cuvântul „dacă”. Iertarea nu înseamnă dreptate, chiar nu are nimic de-a face cu aceasta. Iertarea nu este justiţie.

Iertarea te ajută să te eliberezi de mânie şi resentimente, îţi transformă gândurile distructive în unele sănătoase şi liniştite, te ajută să interacţionezi mai frumos cu cei din jur şi să îmbunătăţeşti relaţia cu cel care te-a rănit facându-l conştient de fapta sa şi dorind, poate, să repare greşeala, este totodată şi un act de iubire faţă de Dumnezeu. Ai putea adăuga o mulţime de motive pentru care merită să ierţi. Răbdare şi perseverenţă.

Schimbări uimitoare apar în viaţa celor care iartă. Vindecarea prin iertare. Cel care iartă devine mai matur din punct de vedere emoţional. Dăruind vei dobândi.

A ierta înseamnă a elibera pe celălalt de vină. Să fii pe 0, să nu îţi mai datoreze nimic. Iertarea mea nu depinde de comportamentul celuilalt. A ierta nu înseamnă a uita. Nu mai reproşez, nu mai amintesc ce a făcut. Iertarea nu înseamnă refacerea relaţiilor. Iertarea e un act de maturitate şi de echilibru sufletesc. Intre a ierta şi a uita este o diferenţă de care trebuie să ţinem seama pentru a nu ne răni inutil.

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

29 septembrie 1910 – Nasterea unui mare duhovnic

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul in zeghe – pictata de parintele Arsenie Boca – Biserica Sf. Elefterie din Bucuresti

„Părintele Arsenie Boca a fost un om care prin naştere a fost înzestrat cu nişte calităţi pe care, dacă cineva nu le are, nu le poate dobândi. A fost o personalitate puternică, cu nişte daruri de la Dumnezeu, pe care le avea în mod deosebit faţă de alţii.Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi cînd l-am cunoscut eu, în ’42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.” (“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei )

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „LUMINA DE PE MUNTE”
„Daca iubirea e porunca ce rezuma Scriptura, sigur ca numai ea e chemata sa puna capat: judecatilor, razbunarilor si a tot razboiul cel ucigas dintre oameni. Porunca aceasta, nu astepta sa o implineasca altii intai; implineste-o tu intai, si dupa tine se vor lua multi. Dar trebuie sa stii, dragul meu, ca-i vorba de-o iubire fara margini, o iubire care iarta toate, lasand judecata in seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricate probe s-ar intampla s-ajunga.
Primul care a iubit asa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia in care traieste Iisus: purtatorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era si in Vechiul Testament; dar aceia implineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru ca n-a fost implinita de aceea a zis Iisus: «Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii, precum Eu v-am iubit pe voi !» Iar El a implinit-o intre oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepadat pe nimeni – nici pe Iuda, caruia i-a zis «prieten», desi venea cu sarutarea tradarii. N-a lepadat nici pe calaii care-i bateau piroanele in maini si picioare si-i indesau spinii pe cap.
Deci daca tinem sa ramanem crestini, trebuie sa iubim pe toti oamenii, ca Iisus, ca numai asa-i sigura si e cu putinta «iertarea din inima», care, atunci, vine ca de la sine, usor si simplu, si nici nu mai cade, chiar daca ura ar rastigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta si e suprema dragoste si semnul divinitatii Sale.
Cu aceasta iubire graia Iisus catre oameni.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p.42

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Daruieste, Doamne, rabdare preotului nostru!

 

Rabdarea nu se intalneste prea des in lumea noastra marcata de boala vitezei, a goanei din care cauza cu totii suferim de lipsa de intelegere , de compatimire si de intrajutorare. Nu avem timp, aruncam remarci repezite,  formulam pareri de moment, suntem usor influentati de surse de informare a caror veridicitate sau verticalitate nu stam sa o verificam…ca de fapt..ce conteaza? Doar cautarile noastre superficiale pentru confort, sau o asa zisa „siguranta financiara care sa ne deschida lumea luxului si a placerilor, aceste „valori” conteaza cu adevarat in mintea omului de astazi si de fapt dintotdeauna.

Intrand in biserica multi dintre cei care fac acest pas, nu isi impun sa lase gandurile lumesti la usa si ele continua sa-i framante, prin urmare intoneaza sau rostesc rugaciuni fara a avea mintea la ele si la sensul lor, ramanand astfel departe de invatatura Domnului si revenind la intoarcerea acasa cat se poate de repede si firesc la obisnuitul comportament lipsit de iubire si de intelegere pentru ceilalti care si ei, exista la fel ca toti ceilalti, au problemele si suferintele lor , se confrunta cu  temeri si frustrari. Si, totusi chiar rabdarea pe care nu o avem si nu o exersam, este cea care paveaza calea catre insusirea acelor frumoase si benefice insusiri pe care Domnul Iisus Hristos le subliniaza prin tot ceea ce ne spune si ne invata.

Preotii sunt si ei oameni, nu sunt sfinti, dar se pare ca noi uitam acest adevar. Nerabdarea si superficialitatea noastra isi lasa amprenta si asupra modului in care ajungem sa-i „vedem” pe slujitorii sfantului altar prin lipsa de intelegere si de iubire.

Prin ochelarii intunecati lipsiti de lumina discernamantului, prin care am ajuns sa privim toate cele ce ne inconjoara fara sa ne dam seama , ii judecam pe toti si ii etichetam fara mila. Despre un preot care ne este duhovnic sau nu, de regula gandim cam asa:

Dacă este energic, îl socotim exaportretegerat.
Dacă este liniștit, îl socotim leneș.
Dacă are părul cărunt, îl socotim bătrân.
Dacă este tânăr, spunem că nu are experiență.
Dacă vrea să facă schimbări, îl socotim revoluționar.
Dacă nu vrea să facă schimbări, spunem că nu are inițiative.
Dacă predică împotriva păcatului, îl socotim fanatic.
Dacă nu o face, spunem că este nepăsător și lumesc.
Dacă folosește mișcări ale mâinilor când se exprimă, îl socotim teatral, iar nu smerit.
Dacă rămâne nemișcat, spunem că este un înțepenit.
Dacă ridică tonul, spunem că strigă prea tare.
Dacă nu ridică tonul, îl socotim monoton.
Dacă stă acasă, spunem că trebuie să fie afară și să cerceteze enoriașii.
Dacă se arată pe drumuri, spunem că ar trebuie să trăiască zăvorât, pregătindu-și predica sa.
Dacă îi cercetează pe cei săraci, îl socotim socialist sau…fariseu.
Dacă îi vizitează pe cei bogați, spunem că își face relații publice, în vreme ce ar fi trebuit să fie cu cei săraci.

Mintea omeneasca este neobosita in a imagina defecte si slabiciuni la toti preotii dincolo de realitatea pe care nu ne straduim nici unul dintre noi sa o vedem si sa o intelegem asa cum este de fapt. Dar noi in schimb avem mari pretentii la compasiune si intelegere din partea mijlocitorilor dintre om si Dumnezeu, a pastorilor lasati aici pe pamant pentru a-i spovedi pe cei care arata pocainta si a-i impartasi cu Trupul si Sangele Lui Hristos.

„In Biserica de la cel mai vrednic până la cel mai nevrednic preot, toți au fost investiți cu har la hirotonie, și toți au puterea să ierte orice păcat, să dezlege orice blestem și să înfăptuiască orice Sfântă Taină. Toți, fără excepție!” (https://ortodoxiatinerilor.ro/)

Dumnezeul meu, dăruiește preotului nostru răbdare!

Si noua, la toti, asemenea. Doamne ajuta!

sursa (partial) – https://marturieathonita.ro

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu