Nazareth – orasul Bunei Vestiri

Oraşul copilăriei lui Iisus, oraşul speranţei, al marilor taine ale mântuirii noastre

Nazareth a fost prima oprire „de suflet” pe care am facut-o cand ne-am aflat in Tara Sfanta, un loc de mare insemnatate pentru noi crestinii, intrucat in acest oras a locuit Maica Domnului cu parintii ei , Sfanta Ana si Sfantul Ioachim .
Era seara deja si destul de tarziu cand am ajuns noi iar biserica era inchisa…ni s-a spus de catre arabul care era de garda ca nu mai era posibil sa intram la ora aceea si tare ne-am intristat….insa Dumnezeu a tinut cu noi si pe cand eram pe punctul de a ne intoarce la autocar am avut parte de o mica minune : un alt paznic arab a sosit pe neasteptate sa ne instiinteze ca se deschide biserica!!! Nu pot sa exprim in cuvinte bucuria care ne-a cuprins si de indata ne-am indreptat prin curtea bisericii spre sfantul locas care ne astepta acum cu poarta larg deschisa.
Biserica Sf Arhanghel Gavriil este ridicata chiar deasupra izvorului care alimenteaza cu apa fantana la care venea de obicei Fecioara Maria sa scoata apa si care se afla in apropierea casei ei. Aici a fost intampinata ea intr-o zi de Sfantul Arhanghel Gavriil si a primit instiintarea data plina de bucurie si de lumina : taina mai presus de taina a Bunei Vestiri, vestea ca va naste pe Mantuitorul.

Curtea interioara a bisericii Sfantul Arhanghel Gavriil

Am aflat ca in vechime, pe locul fântânii s-a construit o capelă, care, în anul 614, a fost distrusă de perşi, dar a fost reconstruită apoi in cateva randuri. Catapeteasma actualei biserici, ridicată în formă de cruce, la 1781, pe locul unei biserici din secolul al XII-lea, este realizată din lemn de stejar adus din Balcani. Am admirat frumusetea si finetea lucraturii, sculptura minunata in lemn.

Lucratura minutioasa a sculpturii catapetesmei din lemn de stejar

Am ramas placut surprinsi sa vedem ca unele din icoanele zugravite pe peretii acestei minunate biserici infatiseaza chipuri de sfinti din tara noastra la care noi romanii avem mare evlavie si ale caror sfinte moaste se afla in biserici din Moldova. Ma refer la Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi si Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava. Nu mica a fost surpriza sa aflam ca sa picteze interiorul bisericii au venit aici tocmai din Bucovina noastra si au ramas pana au terminat lucrul, in 1978. Erau trei frati zugravi de icoane : Mihail Gavriil si Nicolae Morosanu _despre care am citit ca a devenit, a caror iscusinta ca iconari ne-a incantat tuturora privirea si ne-a mangaiat sufletul.

Fresce pe peretii interiori ai bisericii

A doua zi la lumina zilei din balconul hotelului unde am fost gazduiti peste noapte, am putut vedea frumoasa panorama a orasului Nazareth, al carui pitoresc doar il intrezarisem vag in seara sosirii noastre.

Panorama nocturna a orasului Nazareth

Mi-ar fi placut sa fi putut colinda prin oras, la pas, sa am ragazul sa privesc stradutele lui inguste care urca din Nazarethul de Jos inspre Nazarethul de Sus unde multi turisti doresc sa ajunga spre a admira peisajul minunat ce perspectiva il ofera. Nu mai era timp caci am pornit-o dis de dimineata dupa micul dejun, cu autocarul, catre alte locuri sfinte care ne asteptau in drumul nostru binecuvantat de pelerini in Tara Sfanta.

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Parintele Teofil Paraian VORBE DE DUH

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune.  Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata , trebuie sa-ti faci randuiala in minte , iar daca nu-ti faci randuiala in minte , nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte.

In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara : asa cum moara macina ce bagi pe moara , tot asa si mintea – macina ce bagi in minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti : daca ai ganduri conforme cu voia Lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune , esti om bun ; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Publicat în Duhovnici, Sfaturi duhovnicesti | 16 comentarii

Sfantul Valentin al Ortodoxiei

An de an, ziua de 14 februarie ne pune pe fiecare dintre noi, in calitate de crestini ortodocsi, in fata unui dublu paradox. In primul rand, de Valentine’s Day a auzit toata lumea, astfel incat, la o adica, oricine poate defini succint „sarbatoarea”, in timp ce despre viata Sfantului Valentin nu cunoaste nimeni mai nimic.

In al doilea rand, multi sunt contrariati de faptul ca in aceasta zi nu intalnesc in Calendarul Ortodox niciun sfant care sa poarte acest nume. Intamplarea face ca nici Calendarul Romano-Catolic sa nu-l mai pomeneasca in aceasta zi, Sfantul Valentin fiind scos din calendar in 1969 din cauza ambiguitatii datelor referitoare atat la persoana sa, cat si la faptele care au condus la consacrarea lui ca sfant. In prezent, la 14 februarie, catolicii ii amintesc pe Sfintii Chiril si Metodie.

Asadar, nu gresim atunci cand spunem ca Valentine’s Day, cu tot „marketing-ul” aferent, este in Romania – si nu numai – o „sarbatoare” fara sarbatorit.

Despre Valentine’s Day s-a scris si s-a comentat suficient, pro si contra. S-a scris si s-a spus, din pacate, destul de putin despre Sfantul Valentin al Ortodoxiei, praznuit de Biserica in ziua de 30 iulie.

Sfantul Valentin s-a nascut in anul 175, la Interamna (Terni de astazi, in regiunea Umbria din Italia). A fost hirotonit preot de catre Sfantul Felician de Foligno, iar Episcop de Interamna de catre Papa Victor I, in anul 197.

Sfantul Valentin praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 30 iulie.

Remarcabil propovaduitor al Evangheliei, facator de minuni si vindecator, a fost foarte iubit de catre credinciosii sai. El l-a vindecat pe fratele tribunului roman, Frontanus, de o boala foarte grea. Cand s-a imbolnavit Cherimon, fiul vestitului filosof Craton, acesta, urmand sfatului lui Frontanus, l-a chemat pe Episcopul Valentin la Roma. Cherimon suferea de o boala care ii schimonosea si ii contorsiona cumplit trupul. Dupa ce Sfantul Valentin a petrecut o noapte in rugaciune, Cherimon, complet sanatos, s-a aratat inaintea filosofului Craton, tatal sau. Atunci s-au botezat Craton si toata casa acestuia, impreuna si cu trei discipoli ai lui.

Sfantul Valentin a fost arestat, torturat si decapitat la Roma, la varsta de aproape o suta de ani, din ordinul prefectului Placid Furius, in timpul persecutiilor imparatului Marc Aureliu. Sfantul Valentin a fost ucis in secret, in timpul noptii, pentru a se evita rascoala populatiei din Terni.

Trei dintre discipolii lui Craton, Procul, Efiv si Apolonie, au fost si ei ucisi impreuna cu Sfantul Valentin, in anul 273.

Particele din moastele Sfantului Mucenic Valentin se gasesc la Biserica Delea-Noua Calist din Bucuresti. Sfintele Moaste au fost primite in dar de la Episcopia din Terni, Italia, in anul 2005.

In Calendarul Ortodox, pe langa Sfantul Ierarh Mucenic Valentin, praznuit pe 30 iulie, intalnim mai multi  mucenici care au purtat acest nume:  Sfintii Mucenici Marcu, Sotirih si Valentin – 24 octombrie,  Sfanta Mucenita Valentina – 10 februarie, Sfantul Mucenic Valentin – 16 februarie; Sfantul Mucenic Valentin – 24 aprilie,  Sfantul Valentin Preotul – 06 iulie, Sfanta Mucenita Valentina – 18 iulie.  

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Monahul Nicolae de la Rohia la Întâmpinarea Domnului

“(…) De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legamant, intru implinirea vocatiei noastre spirituale si cosmice. Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. (…)”

Integral la CrestinOrtodox.Ro / Ziaristi Online

Icoana praznicului este o frescă de la Mănăstirea Deciani – Kosovo. Sursa: „Legănuşul“ la Întîmpinarea Domnului, în Mănăstirea Petru Vodă, 2015

Sursa: “Daruind vei dobandi“, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Jertfa lumanarii


E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine… Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ? În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi… Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.

Şi voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumină şi căldură, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici… Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină.

Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă. Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.

Şi la voi oamenii e tot aşa, împreună luminaţi mai mult…

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat | Lasă un comentariu

Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur

Sfintii Trei Ierarhi

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi.

Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atât de mult îmbunătăţit, încât puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii. Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă.

  Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întâietatea.

Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorământ omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile şi decât pe Grigorie atât pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât şi pentru iscusinţa cugetărilor.

Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învăţaţi s-a întâmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicând între dânşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.

Pentru aceea, după câţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi şi câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dânsul cu un glas:

„Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.

    Deci, sculându-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sârguit cât am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre”. Acestea zicând, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemându-se unul pe altul pe nume.

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Biserica „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil” din Ipotesti – unicat in lumea ortodoxiei

Una dintre cele mai ciudate biserici, stranie chiar, si unicat de acest fel in tara noastra, este cea din localitatea Ipotesti, localitatea unde s-a nascut marele nostru Eminescu. Fosta mosie a familiei Eminovici se afla in judetul Botosani la distanta de 10 kilometri de orasul cu acelasi nume.

La Ipotesti, in curtea casei marelui nostru poet Eminescu se afla doua biserici. Una dintre ele este cea construita de familia poetului din mostenirea mamei sale (cu hramul Sfintii Voievozi). Micul lacas de cult – biserica familiei Eminovici –a fost cumpărat de mama poetului, cu o parte din banii de zestre. Ea a primit, când s-a măritat, o dotă de 2.000 de galbeni, iar pe biserică a dat 250 de galbeni. Cea de-a doua biserica este construita dupa moartea poetului, in memoria sa, printr-o colecta facuta de Nicolae Iorga si Cezar Petrescu si sta tot sub patronajul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.

Biserica „Sfintii Voievozi” din satul Ipotesti construita de familia poetului Mihai Eminescu

„Piatra de temelie a fost pusă la 28 iunie 1929, cu sprijinul lui Nicolae Iorga. Au fost alese arhitectura şi forma tipică a bisericilor din timpul lui Ştefan cel Mare, fiindcă îi erau atât de dragi poetului şi reprezentau spiritualitatea celor de aici, din Moldova. Totul în această biserică – simboluri şi reprezentare – trebuia să aducă aminte de Eminescu. Cine a mai văzut biserică dedicată unui poet?“, spune Ioan Creţu, custode de sala la Memorialul Ipotesti si paracliser al bisericii.

„Toate bisericile se ridică spre slava lui Dumnezeu, dar aceasta a fost ridicată şi în memoria poetului Mihai Eminescu. Este singura biserică ridicată în memoria unui poet. Este un principiu unic în lumea ortodoxiei, pentru că Eminescu este un simbol spiritual al poporului român. A fost mai mult decât un simplu muritor de rând. A fost un geniu care a creat şi a simţit în armonie cu întreaga naţiune“, adauga Ioan Cretu.

Biserica „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil” din Ipotesti

Pentru a putea fi realizată o construcţie monumentală de anvergura pe care o doreau Nicolae Iorga şi Cezar Petrescu, a fost nevoie de o subscripţie publică. Au fost strânşi bani din toată ţara, dar mai ales din judeţul Botoşani. Mii de oameni din toate comunele judeţului au donat fonduri pentru cumpărarea materialelor de construcţie. „Este o biserică construită din iubire pentru Eminescu. Poetul a fost mereu iubit, în special la Botoşani. Au donat bani Bucecea, Poiana,Truşeşti, Todireni, dar şi multe alte familii au dat bani din ce aveau pentru ridicarea bisericii“, adaugă custodele. Mai mult decât atât, pentru că trebuia să semene cu o biserică din vremea lui Ştefan cel Mare, sătenii din Ipoteşti şi-au pus la dispoziţie carele cu boi şi au plecat voluntar să aducă pietre de râu tocmai din judeţul Suceava, de la Burdujeni.

Asa cum a fost dorinta lui Nicolae Iorga, unul dintre ctitori, tot ansamblul decorativ al viitoarei biserici trebuia sa aduca aminte de personalitatea lui Eminescu si sa poarte un omagiu acestuia. Astfel, descoperim printre sfinti pe Sfantul Arhanghel Mihail pictat cu chipul lui Eminescu.

Unicitatea acestei biserici bucovinene se datoreaza celor doua aspecte: 1 – ea a fost inchinata unui artist, ca simbol spiritual al neamului romanesc, silueta acestuia fiind pictata in marime naturala pe un perete interior si starnind multor pelerini evlaviosi un moment de rugaciune pentru sufletul acestuia. 2 – in al doilea rand, biserica este unica in lume si in ortodoxie si pentru faptul ca intreaga pictura este concentrata pe ideea regretului plecarii premature a marelui poet: sfintii au aureole negre.

Cand am aflat prima oara despre aceasta biserica atat de deosebita si speciala intre toate bisericile ortodoxe, am cautat sa citesc cat mai multe materiale in legatura cu ea si sa alcatuiesc un fel de rezumat , de compendiu al celor gasite de mine, cu trimitere la sursele de informare.


Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Unirea Principatelor Romane din 24 ianuarie 1859 – realizata sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza – „Mica Unire”

Românii de pretutindeni aniversează astazi, în ziua de 24 ianuarie, 160 de ani la Unirea Principatelor Române. O numim adesea „Mica Unire” prin comparatie cu cealalta unire de la 1 decembrie 1918 care urma sa dea sens si implinire prin intregirea hotarelor tarii noastre.

O scurta retrospectiva

Ma intreb adesea: de nu ar fi avut loc acest eveniment in istoria tarii noastre, in acel an si in acea zi de la Dumnezeu date, ce s-ar mai fi putut face in anii care au urmat , ce s-ar fi intamplat cu idealul unirii tuturor romanilor…unde, cand si cum am fi putut noi deveni un stat unitar in drepturile teritoriale de secole ale romanilor? Ne gandim noi la ce ar fi urmat daca incercarile patriotilor romani din ambele principate ar fi esuat? Sigur ca nu, ar fi prea dureros chiar si sa ne inchipuim …

Marele nostru Eminescu împlinise 9 ani cand în 1859 a avut loc Unirea Principatelor. Pe atunci, copilul învăța la Cernăuți, avându-l profesor pe marele patriot Aron Pumnul; remarcabilul dascăl a continuat să cultive în sufletul junelui învățăcel dragostea față de românism, temeluită acasă, în familie, sau la Agafton, mănăstirea în care locuiau cele patru surori călugărite ale Ralucăi, mama poetului. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza și îndeosebi reformele sale l-au găsit pe Mihai încă în etapa formării sale prin studii , dar nu indiferent la ceea ce se întâmpla în „tara lui de dor”. Visul pentru o Românie glorioasă, mare, unită și-l creionează în poezia Ce-ți doresc eu ţie, dulce Românie, scrisă în 1867, pe când poetul avea 17 ani. Tot atunci tanarul poet a vizitat Alba-Iulia și locul unde a fost inchis marele erou al motilor, Horea. Lui i-a dedicat o emoționantă poezie, în care își exprimă năzuința dezrobirii Transilvaniei și unirii cu țara. Prețuirea față de Cuza și-a arătat-o mai târziu, amintindu-l în câteva articole, dar și personal, prin 1870, când, aflat la Viena, la studii, l-a vizitat pe primul domnitor al Principatelor Unite, la Döbling, în Germania, unde Cuza își trăia amarul exil….Desigur ca nici aceste evenimente ulterioare actului istoric de la 5/24 ianuarie 1859 nu ar mai fi avut loc.

Eminescu si-a iubit neamul cum putini au facut-o, participand la mari evenimente patriotice cum a fost serbarea de la Putna din august 1871. „Vom înțelege că patriotismul, la Eminescu, a fost simțit și cultivat încă din copilărie, dacă ne vom reaminti că perioada vieții sale a coincis, poate providențial, cu o serie de evenimente majore din istoria zbuciumată a veacului al XIX-lea, ce ne-au adus nu doar suferințe, ci și împliniri.

Dar sa nu cadem pe ganduri prea mult timp la ce ar fi putut sa fie si sa multumim Domnului ca a lucrat cum numai El poate lucra, prin niste romani minunati, la infaptuirea pas cu pas si la vremea cuvenita, a fiecarui eveniment istoric de importanta covarsitoare in viata neamului romanesc. Sa nu uitam faptul ca mulți slujitori ai Bisericii ortodoxe romane cum au fost mitropoliții Sofronie al Moldovei și Nifon al Ungrovlahiei, episcopul Calinic al Râmnicului, frații arhierei Neofit și Filaret Scriban din Iași, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu din Huși au fost printre cei care au depus efort din toata inima la realizarea unirii celor doua principate romane.

Astazi atat de antrenanta Hora a Unirii a fost mult timp si inca este pe buzele multora dintre noi…chiar daca o cantam cu sufletul doar… Simtim cumva ca este o zi diferita de celelalte, cel putin asa mi se pare mie.

Cristina David

 

 

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Preotul Ilarion V Felea – martirul si marturisitorul lui Hristos – un adevarat traitor al vietii crestine desavarsite

Despre viata , personalitatea parintelui si omul, recomand acest material.(https://wordpress.com/view/preotulmartirilarionfelea.wordpress.com)

Mărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor.

(…) Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce trăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşească sfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au darul şi de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.
Iată mărturia uneia dintre ucenicele foarte apropiate Părintelui Ilarion, Maica Patricia Codău: „Ultima slujbă la care a servit Părintele Felea a fost cea din 15 august 1958, la care a fost invitat şi diaconul Teodor Damşa, pe care Maica Zamfira ni l-a recomandat ca viitor episcop, Prea Sfinţitul Andrei Magieru fiind bolnav. După predica foarte bine documentată a Părintelui Damşa, Părintele Felea a intervenit, spunând: «Deşi părintele diacon a vorbit foarte bine, eu totuşi ţin să mai adaug în legătură cu sectele, că sectanţii au desfiinţat preoţia şi au înfiinţat preoţia, au desfiinţat tradiţia şi îşi formează propria tradiţie». A vorbit cu atâta însufleţire încât a animat întreaga asistenţă.
La scurtă vreme, Părintele Felea a fost arestat împreună cu cei care au slujit la Mănăstirea Gai.

(…)Astfel, penitenciarul Aiud avea să primească într-însul, pe lângă atâţia alţii, un alt mare nevoitor, teolog şi trăitor al vieţii filocalice, Părintele Ilarion Felea. Aici se nevoieşte împreună cu prietenul său, Părintele D. Stăniloae şi cine nu se desfăta ascultând distinsele lor convorbiri religioase? Prieteni şi coliturghisitori în binecuvântatul Aiud care, sfinţit prin sângele şi nevoinţele nenumăraţilor mărturisitori, a devenit biserică sfântă a lui Hristos, Părintele Felea şi Părintele Stăniloae au devenit mentorii şi principalii duhovnici ai tuturor deţinuţilor din Aiud, încât putem spune că era ca o obşte într-un singur duh de credinţă şi dragoste frăţească şi probabil, „mănăstirea” Aiud a fost cea mai mare realizare a spiritualităţii româneşti. Despre Părintele Felea ne mărturiseşte şi părintele Ioan Sabău din Hunedoara, cu care a pătimit împreună la Aiud, că Părintele Ilarion era cel mai evlavios preot liturghisitor, ce emana duhul lui Hristos, astfel încât, „duhul lui de rugăciune antrena toată obştea la simţirea cu inima, participarea la slujbă”. La Aiud, Părintele D. Stăniloae i-a spus Părintelui Sabău următoarea mărturisire, direct şi personal: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”, prin această afirmaţie referindu-se la trăirea şi viaţa lăuntrică a Părintelui Ilarion.

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , | Lasă un comentariu

„Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!“

Astazi l-am sarbatorit pe unul din cei mai mari sfinti ai Bisericii crestine: Sfantul Antonie cel Mare, unul dintre cei mai mari si mai vestiti calugari din primele veacuri.

În Troparul Sfântului Antonie cel Mare se spune: „Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“. Din Troparul său vedem că Sfântul Antonie este următor al râvnei ascetice a Sfântului Prooroc Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul şi, în acelaşi timp, întăritor duhovnicesc al lumii prin rugăciunile sale către Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

Marele arhiepiscop al Alexandriei, Sfantul Atanasie (298-373), în calitatea sa de ucenic al marelui avvă egiptean ne-a lasat  o carte intitulată „Viaţa lui Antonie“, scrisă între anii 357 şi 359, în care ne prezintă viaţa excepţională de 105 ani a Sfântului Antonie cel Mare.

Acela ce avea sa devina prin voia Domnului unul din cei mai mari asceti din istoria crestinismului s-a nascut in jurul anului 251 in Egipt, care la vremea aceea era o provincie a Imperiului Roman si a fost crescut de parintii sai in spiritul credintei crestine asa incat de mic el a cautat cu credinta si bucurie in suflet calea Bisericii. Are loc moartea parintilor sai cand avea numai 18 ani, iar la scurt timp dupa aceea aude în biserică cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Evanghelia după Matei, capitolul 19, versetul 21, „de voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale, şi, venind, urmează Mie“. Impresionat fiind, Sfântul Antonie împarte toată averea sa săracilor şi vecinilor săi, lăsând o mică parte pentru sora lui, pe care o încredinţează unei comunităţi de fecioare  unei vieti petrecute in solitudine. Ani multi apoi îşi petrece viaţa ascetică într-o colibă la marginea satului natal şi apoi într-un mormânt părăsit iar la varsta de 35 de ani pleaca in pustiul egiptean situat pe malul drept al Nilului pentru o desavarsita izolare.

Devine in timp  părintele spiritual al mai multor monahi din vestitele oaze monahale din deşertul Egiptului de la Nitria şi Schitia. În anul 312 porneşte în inima deşertului, în partea de răsărit a Egiptului, ajungând după trei zile şi trei nopţi la Muntele Kolzim, nu departe de malul Mării Roşii. Aici fondează mănăstirea care-i poartă numele până astăzi. Doar in doua randuri paraseste Sfantul Antonie manastirea din anul 312 până în anul 356, o dată pentru a-şi vizita ucenicii şi a doua oară face o călătorie la Alexandria, pentru a-l susţine pe Sfântul Atanasie cel Mare, în lupta sa cu erezia ariană. Cu acest prilej, Sfântul Antonie arată că el nu îi susţine pe arieni, aşa cum încercaseră aceştia să inducă în eroare populaţia din Alexandria şi din Egipt, ci că el apără Ortodoxia, promovată atunci de Sfântul Atanasie cel Mare.

După acest moment se întoarce la viaţa sa de asceză şi rugăciune de la Muntele Kolzim. Aici vin foarte mulţi oameni pe care îi vindecă în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, însă spunându-le foarte clar că nu el, Antonie, face aceste minuni, ci Mântuitorul Iisus Hristos, şi de aceea toţi trebuie să se roage Lui, şi, astfel, prin credinţa şi rugăciunea lor, vor fi izbăviţi de Domnul.

Sfântul Antonie cel Mare oferă sfaturi, prin intermediul mai multor scrisori, împăratului Constantin cel Mare şi fiilor acestuia, Constans şi Constanţiu. Deşi pe atunci nu existau mijloace rapide de comunicare, mesajul extraordinar al vieţii sale spirituale s-a răspândit atât de departe, încât din întregul Orient creştin au început să vină oameni spre el, pentru a primi sfat şi întărire spirituală. Astfel, regăsim călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi mulţi oameni suferinzi şi nevoiaşi. Cu toată dragostea lui faţă de singurătate şi tăcere, Sfântul Antonie nu şi-a neglijat datoria pe care o are fiecare creştin de a folosi şi spre binele altora darurile revărsate de Dumnezeu în sufletul său. Experienţa vieţii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare a devenit metoda de viaţă monahală a călugărilor din Egipt, axată pe austeritate, sacrificiu şi singurătate.

„Frati crestini, in fericita si lunga sa viata, plina de truda aspra si de mare sfintenie, sfantul Antonie a scris putin, dar a invatat mult, nu numai cu cuvantul, cat mai ales cu exemplul propriei sale vieti. Ca scrieri ramase de la el avem: „Invataturile despre buna purtare a oamenilor, in 170 de capete”, care se gasesc in primul volum din Filocalie; sapte„Scrisori duhovnicesti”, pastrate in colectia Migne; 40 de cuvinte si invataturi incluse inPateric.

Invataturile lui sunt practice, scurte si cu miez, izvorate din contactul lui direct cu realitatea vietii duhovnicesti. Ele sunt o calauza plina de lumina si pentru noi toti, cei de astazi, calauza si indemn spre imparatia cerurilor. Cu ingaduinta dumneavoastra, vreau sa va citesc cateva cuvinte din invataturile sale, ca sa va trezesc dorul de a le cauta si de a le citi singuri, in casa si in singuratatea inimii dumneavoastra.”

 

„Va veni vremea ca oamenii sa innebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu innebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor”.

„Fa bine celui ce-ti face rau, si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni, ci deprinde-te cu rabdarea, cu blandetea si cu smerenia”.

„Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet imbuna­tatit: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. Caci mintea cea iubitoare de Dumnezeu se face strajer treaz si opreste intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte”

Cristina David

 

 

 

 

 

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat | Lasă un comentariu

ŞI IARĂŞI BAT LA POARTĂ… de Mihai Eminescu

 

Si iarasi bat la poarta…, de Mihai Eminescu

“Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile primăverii şi, unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânără verdeaţă cu zidurile albe şi acoperemintele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.

Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea a ridicat popoare din întunerec, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.

E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine. Chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai culte soluţiuni filozofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân creştine.

Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor – excepţie făcând de cele înalte – ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unui altuia în ajutor au nevoie de religie.

De aci răsare, însă, şi marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin. Statul, ca product al naturii, e supus aceloraşi legi mecanice, prezintă acelaşi complex de lupte pentru existenţă individuală şi colectivă ca şi natura. Menirea monarhiei creştine e a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, şi în fine prin compensaţie. Dacă există puternici, ei cată să compenseze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora. De aceea pentru înaintarea în viaţa politică cată să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii ce-i susţine. Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea bisericii de-a răspândi acest sentiment şi-n clasele de sus şi-n cele de jos. Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strânge cât de multă cultură pentru a uşura munca celor de jos, pentru a le lumina şi a le conduce spre binele lor moral şi material.

Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni.”

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
Ediţie critică întemeiată de Perpessicius
Ediţie critică îngrijită de Muzeul Literaturii Române
Coordonator Dumitrie Vatamaniuc
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | 1 comentariu