Parintele Teofil Paraian VORBE DE DUH

Pentru inlaturarea gandurilor rele, ne ajuta foarte mult inmultirea gandurilor bune.  Cu cat iti impodobesti mintea cu mai multe ganduri bune, cu atat se imputineaza gandurile cele rele. Daca vrei sa-ti faci randuiala in viata , trebuie sa-ti faci randuiala in minte , iar daca nu-ti faci randuiala in minte , nu-ti poti face randuiala in viata. Asa ca grija noastra cea dintai este sa ne facem randuiala in minte.

In Filocalie se spune ca gandul omului, mintea omului, este ca o moara : asa cum moara macina ce bagi pe moara , tot asa si mintea – macina ce bagi in minte. Dupa gandurile pe care le porti in minte poti sa-ti dai seama cine esti : daca ai ganduri conforme cu voia Lui Dumnezeu – deci daca ai ganduri bune , esti om bun ; daca ai ganduri rele, esti om rau.

Publicat în Duhovnici, Sfaturi duhovnicesti | 16 comentarii

Preoții delegați la Marea Unire

Ca o recunoaștere a prestigiului de care se bucura Biserica în rândul românilor din Transilvania, liderii politici ai Unirii au trimis, pe 16 noiembrie, o adresă conducerilor Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice, astfel că, la Alba Iulia, au participat ca delegați cu drept de vot cinci episcopi, șapte vicari, 129 de protopopi, 10 reprezentanți ai consistoriilor și capitalelor, 14 studenți de la institutele teologice. Dintre cei 1.228 de delegați, 165 au fost reprezentanți ai Bisericii, fără a fi cuantificați preoții trimiși ca delegați de către comunitățile lor. Numărul impresionant de preoți vorbește de la sine despre prestigiul și rolul Bisericii în viața ardeleană.

Marea Adunare Națională a românilor de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918 a reprezentat în epocă „un praznic na­țional”, o „sărbătoare a Învierii Neamului Românesc”, iar entuziasmul participării românilor ardeleni a fost unul general care i-a atins pe toți cu aripile spe­ranței și credinței într-o viață și o lume mai bună pentru cei care de veacuri fuseseră batjo­co­riți și umiliți de către stăpânirea străină.

De aceea, în momentul în care Consiliul Național Român Central a decis pe 15 noiembrie 1918 să convoace o Adunare Națională la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie, întreaga suflare românească a reacționat cu bucurie și entuziasm participând la acest proces istoric. Potrivit hotărârii Consiliului, la Alba Iulia urmau să fie prezenți 1.228 de delegați care să decidă în numele și cu mandatul celor pe care-i reprezentau soarta Transilvaniei, a Banatului, Crișanei și Maramureșului.

Episcopi și preoți ortodocși

Se cuvine să amintim și câteva nume ale episcopilor și preoților ortodocși care, în acea zi istorică, au fost prezenți la Alba Iulia și au jucat un rol activ în luarea deciziei de unire: Ioan Papp – locțiitor de mitropolit, Miron Cristea, Roman Ciorogariu, protopopul Ioan Teculescu de la Alba Iulia, protopopii Sergiu Medan de la Sebeș, Cornel Lazăr de la Hălmagiu, preoții Ioan Roșiu, Iustin Monția, Nicolae Gherasim, Ioan Duma, Vățian Traian, Mănuilă Fabricius. Aceștia sunt numai o mică parte dintre cei care au fost acolo la Alba Iulia și au sprijinit Unirea și sunt recu­noscuți ca fiind veritabile personalități ale istoriei noastre – Miron Cristea, Roman Ciorogariu, Ioan Papp. Interesant, credem noi, ar fi și prezentarea unui portret de preot care a participat la Marea Unire, de aceea, vă aducem în față un astfel de slujitor al Domnului și, evident, un om care și-a iubit țarapreotul Ioan Felea. Acesta a fost hirotonit în 1913 ca preot la Pecica de către Episcopul Ortodox al Aradului Ioan I. Papp, iar în 1916 a fost trimis pe frontul din Italia ca preot militar.

Martori ai marelui eveniment

Aici, el a sprijinit moral soldații, implicându-se în toate activitățile românilor din armata imperială din anul 1918. În luna noiembrie a aceluiași an s-a întors acasă și a contribuit decisiv la instaurarea admi­nistra­ției româ­nești aici. Prestigiul său în comunitate a fost unul deosebit, de aceea, la Adunarea de la Alba Iulia el avea să participe conducând o delegație de 50 de țărani care au dorit să fie martori ai marelui eveniment.

M-am oprit asupra acestui articol pe care astazi l-am aflat navigand pe internet, deoarece parintele Ioan Felea nu imi este de fel strain sufleteste dar si in alt fel intrucat el este fratele mai mare al parintelui marturisitor martir Ilarion Felea , mort la Aiud si ingropat la fel ca fratele sau in groapa comuna…Nu stiusem acest lucru pana astazi, si nu cred sa fi fost intamplator faptul ca in cautarile mele ca sa aflu si mai multe lucruri despre evenimentele Marii Uniri, am aflat acest material. Sunt inrudita prin voia Domnului cu aceasta minunata si binecuvantata familie de preoti ardeleni cu mare spirit de jertfa si cu o credinta tare in Iisus Hristos Domnul nostru, de care au dat dovada martirica. In autobiografia sa, parintele Ilarion scrie la prezentarea familiei lui:

„Tatăl meu, născut în Ciuruleasa Abrudului a fost preot (decedat la 21 ianuarie 1920, în vârstă de 62 ani), iar mama mea Marta s-a născut în Valea-Bradului şi a decedat în 1952, în vârstă de 86 ani. Am fost la părinţi 9 copii (al zecelea: Gheorghe, cel mai mare, a murit în vârstă de 6 ani la Ciruleasa), 6 feciori şi trei fete:   : 1. Ioan, doctor în Teologie, fost preot în Pecica şi duhovnic al Internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, mort în bombardamentul aviaţiei engleze asupra Bucureştilor la 4 Aprilie 1944 şi îngropat într-o groapă comună, fără ştirea noastră, în cimitirul protestant Ghiuleşti;

Dumnezeu sa-i odihneasca in Pacea si Lumina Lui pe acesti doi preoti martiri si pe toti cei care si-au dat viata in numele credintei noastre stramosesti. Vesnica sa le fie pomenirea din neam in neam!

sursa : http://ziarullumina.ro/preotii-delegati-la-marea-unire-138796.html

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , | Lasă un comentariu

Iertarea este o eliberare a sufletului

M-am gandit mult si cu dorinta de a gasi un raspuns atotvidecator la aspectul iertarii din inima, al iertarii cu toata sinceritatea de care putem fi in stare. Fara conditionare…altfel, nu este iertare. Am ajuns la concluzia ca iertarea este un proces de lunga durata in care este absolut necesar sa intelegem mecanismul sufletesc al unui astfel de raspuns la toate cele suferite. Raspunsul vine din capacitatea noastra de a iubi si de a dori sa fim in pace cu cei care ne-au gresit.

Am citit de curand un material minunat care mi-a adeverit cele gandite si simtite referitor la actul iertarii, un act eliberator care ne absolva de toate framantarile inutile care ne pot face viata un iad…redau in continuare ideile frumoase si calmante expuse aici:

Una dintre cele mai frumoase virtuţi cred că este iertarea, călătoria spre eliberare.

Profundă şi bogată, iertarea schimbă în bine orice suflet, orice minte. Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă. Procesul iertării nu implică acceptarea în continuare a abuzului sau a abuzatorului. Iertarea nu se negociază şi nu conţine cuvântul „dacă”. Iertarea nu înseamnă dreptate, chiar nu are nimic de-a face cu aceasta. Iertarea nu este justiţie.

Iertarea te ajută să te eliberezi de mânie şi resentimente, îţi transformă gândurile distructive în unele sănătoase şi liniştite, te ajută să interacţionezi mai frumos cu cei din jur şi să îmbunătăţeşti relaţia cu cel care te-a rănit facându-l conştient de fapta sa şi dorind, poate, să repare greşeala, este totodată şi un act de iubire faţă de Dumnezeu. Ai putea adăuga o mulţime de motive pentru care merită să ierţi. Răbdare şi perseverenţă.

Schimbări uimitoare apar în viaţa celor care iartă. Vindecarea prin iertare. Cel care iartă devine mai matur din punct de vedere emoţional. Dăruind vei dobândi.

A ierta înseamnă a elibera pe celălalt de vină. Să fii pe 0, să nu îţi mai datoreze nimic. Iertarea mea nu depinde de comportamentul celuilalt. A ierta nu înseamnă a uita. Nu mai reproşez, nu mai amintesc ce a făcut. Iertarea nu înseamnă refacerea relaţiilor. Iertarea e un act de maturitate şi de echilibru sufletesc. Intre a ierta şi a uita este o diferenţă de care trebuie să ţinem seama pentru a nu ne răni inutil.

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

29 septembrie 1910 – Nasterea unui mare duhovnic

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul in zeghe – pictata de parintele Arsenie Boca – Biserica Sf. Elefterie din Bucuresti

„Părintele Arsenie Boca a fost un om care prin naştere a fost înzestrat cu nişte calităţi pe care, dacă cineva nu le are, nu le poate dobândi. A fost o personalitate puternică, cu nişte daruri de la Dumnezeu, pe care le avea în mod deosebit faţă de alţii.Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi cînd l-am cunoscut eu, în ’42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.” (“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei )

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „LUMINA DE PE MUNTE”
„Daca iubirea e porunca ce rezuma Scriptura, sigur ca numai ea e chemata sa puna capat: judecatilor, razbunarilor si a tot razboiul cel ucigas dintre oameni. Porunca aceasta, nu astepta sa o implineasca altii intai; implineste-o tu intai, si dupa tine se vor lua multi. Dar trebuie sa stii, dragul meu, ca-i vorba de-o iubire fara margini, o iubire care iarta toate, lasand judecata in seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricate probe s-ar intampla s-ajunga.
Primul care a iubit asa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia in care traieste Iisus: purtatorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era si in Vechiul Testament; dar aceia implineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru ca n-a fost implinita de aceea a zis Iisus: «Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii, precum Eu v-am iubit pe voi !» Iar El a implinit-o intre oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepadat pe nimeni – nici pe Iuda, caruia i-a zis «prieten», desi venea cu sarutarea tradarii. N-a lepadat nici pe calaii care-i bateau piroanele in maini si picioare si-i indesau spinii pe cap.
Deci daca tinem sa ramanem crestini, trebuie sa iubim pe toti oamenii, ca Iisus, ca numai asa-i sigura si e cu putinta «iertarea din inima», care, atunci, vine ca de la sine, usor si simplu, si nici nu mai cade, chiar daca ura ar rastigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta si e suprema dragoste si semnul divinitatii Sale.
Cu aceasta iubire graia Iisus catre oameni.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p.42

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Daruieste, Doamne, rabdare preotului nostru!

 

Rabdarea nu se intalneste prea des in lumea noastra marcata de boala vitezei, a goanei din care cauza cu totii suferim de lipsa de intelegere , de compatimire si de intrajutorare. Nu avem timp, aruncam remarci repezite,  formulam pareri de moment, suntem usor influentati de surse de informare a caror veridicitate sau verticalitate nu stam sa o verificam…ca de fapt..ce conteaza? Doar cautarile noastre superficiale pentru confort, sau o asa zisa „siguranta financiara care sa ne deschida lumea luxului si a placerilor, aceste „valori” conteaza cu adevarat in mintea omului de astazi si de fapt dintotdeauna.

Intrand in biserica multi dintre cei care fac acest pas, nu isi impun sa lase gandurile lumesti la usa si ele continua sa-i framante, prin urmare intoneaza sau rostesc rugaciuni fara a avea mintea la ele si la sensul lor, ramanand astfel departe de invatatura Domnului si revenind la intoarcerea acasa cat se poate de repede si firesc la obisnuitul comportament lipsit de iubire si de intelegere pentru ceilalti care si ei, exista la fel ca toti ceilalti, au problemele si suferintele lor , se confrunta cu  temeri si frustrari. Si, totusi chiar rabdarea pe care nu o avem si nu o exersam, este cea care paveaza calea catre insusirea acelor frumoase si benefice insusiri pe care Domnul Iisus Hristos le subliniaza prin tot ceea ce ne spune si ne invata.

Preotii sunt si ei oameni, nu sunt sfinti, dar se pare ca noi uitam acest adevar. Nerabdarea si superficialitatea noastra isi lasa amprenta si asupra modului in care ajungem sa-i „vedem” pe slujitorii sfantului altar prin lipsa de intelegere si de iubire.

Prin ochelarii intunecati lipsiti de lumina discernamantului, prin care am ajuns sa privim toate cele ce ne inconjoara fara sa ne dam seama , ii judecam pe toti si ii etichetam fara mila. Despre un preot care ne este duhovnic sau nu, de regula gandim cam asa:

Dacă este energic, îl socotim exaportretegerat.
Dacă este liniștit, îl socotim leneș.
Dacă are părul cărunt, îl socotim bătrân.
Dacă este tânăr, spunem că nu are experiență.
Dacă vrea să facă schimbări, îl socotim revoluționar.
Dacă nu vrea să facă schimbări, spunem că nu are inițiative.
Dacă predică împotriva păcatului, îl socotim fanatic.
Dacă nu o face, spunem că este nepăsător și lumesc.
Dacă folosește mișcări ale mâinilor când se exprimă, îl socotim teatral, iar nu smerit.
Dacă rămâne nemișcat, spunem că este un înțepenit.
Dacă ridică tonul, spunem că strigă prea tare.
Dacă nu ridică tonul, îl socotim monoton.
Dacă stă acasă, spunem că trebuie să fie afară și să cerceteze enoriașii.
Dacă se arată pe drumuri, spunem că ar trebuie să trăiască zăvorât, pregătindu-și predica sa.
Dacă îi cercetează pe cei săraci, îl socotim socialist sau…fariseu.
Dacă îi vizitează pe cei bogați, spunem că își face relații publice, în vreme ce ar fi trebuit să fie cu cei săraci.

Mintea omeneasca este neobosita in a imagina defecte si slabiciuni la toti preotii dincolo de realitatea pe care nu ne straduim nici unul dintre noi sa o vedem si sa o intelegem asa cum este de fapt. Dar noi in schimb avem mari pretentii la compasiune si intelegere din partea mijlocitorilor dintre om si Dumnezeu, a pastorilor lasati aici pe pamant pentru a-i spovedi pe cei care arata pocainta si a-i impartasi cu Trupul si Sangele Lui Hristos.

„In Biserica de la cel mai vrednic până la cel mai nevrednic preot, toți au fost investiți cu har la hirotonie, și toți au puterea să ierte orice păcat, să dezlege orice blestem și să înfăptuiască orice Sfântă Taină. Toți, fără excepție!” (https://ortodoxiatinerilor.ro/)

Dumnezeul meu, dăruiește preotului nostru răbdare!

Si noua, la toti, asemenea. Doamne ajuta!

sursa (partial) – https://marturieathonita.ro

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

O casă este binecuvântată când tot lucrul de zi cu zi este făcut cu rugăciune

 

Mâncarea pregătită cu dragoste şi rugăciune e binecuvântare pentru cei ce se împărtăşesc din ea. Ne putem ruga şi în timp ce ne îmbrăcăm, spunând: „Doamne, îmbracă-mă cu dreptatea Ta”. La ieşirea şi la intrarea în casă, putem să ne rugăm aşa: „Doamne, binecuvântează intrarea şi ieşirea mea”. Se pot spune rugăciuni asemănătoare şi pentru alte ocazii. Semnul crucii şi o rugăciune de călătorie trebuie făcute înainte de a pleca la orice drum.

Într-una din zicerile Părinților Pustiei, citim că bucățele pregătite de un călugăr erau foarte apreciate de frați. Fiind întrebat într-o zi ce lucruri deosebite amestecă în felul lui de a găti, a răspuns că nu era decât un fel de mâncare cu linte fiartă. Numai după multe insistente a sfârșit prin a-și mărturisi secretul, și anume că la fiecare etapă de pregătire a mâncării spunea o rugăciune de pocăința.

Rugăciune pentru înțelegerea în familie, către Sfinții Mucenici Adrian și Natalia (26 August)

O, sfințită pereche, Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, fericiților soți și vitejilor pătimitori! Auziți-ne pe noi, care ne rugăm vouă cu lacrimi, și trimiteți asupra noastră toate cele de trebuință sufletelor și trupurilor noastre, și rugați-L pe Hristos Dumnezeu să ne miluiască și să facă cu noi după îndurările Sale, că să nu pierim în păcatele noastre. Așa, Sfinților Mucenici primiți glasul rugăciunii noastre, și izbăviți-ne cu mijlocirile voastre de foamete, de molimă, de cutremur, de potop, de foc, de grindină, de sabie, de năvălirea celor de alt neam și de războiul cel dintre noi, de moartea năprasnică și de toate nevoile, necazurile și bolile, că pururea fiind întăriți cu rugăciunile voastre să preaslavim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slavă, cinstea și închinăciunea, dimpreună și Celui Fără de început al Sau Părinte și Preasfantului Duh, în vecii vecilor. Amin

Folosul rugăciunii

Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gură, prin cuvânt, cu mintea sau cu inimă. Fiecare, cum îl îndeamnă cugetul, duhul și duhovnicul, așa să se roage.
L-a întrebat cineva pe părintele Paisie Olaru:
– Care este, Părinte, folosul rugăciunii, în general, și al rugăciunii inimii, în special?
– Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gură, prin cuvânt, cu mintea sau cu inimă. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul și duhovnicul, așa să se roage. Numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos, care izvorăște lacrimi de umilință, care ne ajută să părăsim păcatele și să creștem în dragoste, în smerenie și în credința. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune și pocăința.

Surse: http://altarulcredintei.md Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 32-35

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Azi, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului (Sfanta Maria Mare)

Acest tainic eveniment al trecerii Maicii Domnului din viata pe care a dus-o in lume, la viata vesnica, alaturi de Fiul ei si Mantuitorul nostru , este prilej de sarbatorire cu bucurie si lumina. “Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nu a murit din cauza vreunei boli sau de bătrânețe, ci a murit din marea dragoste si dorul sfânt de a fi impreună cu Fiul ei” (Arhimandritul Serafim Man)

Adormirea Maicii Domnului ca eveniment deosebit este tratat in scrierile unor parinti orientali: Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Sfantul Ioan Damaschin si Patriarhul Modest al Ierusalimului.

In momentul in care Hristos Dumnezeu a decis sa o aduca pe Maica Sfanta alaturi de El, l-a trimis pe Arhanghelul Gavril, cu trei zile inainte ca fecioara sa moara, sa ii transmita spusele lui Hristos: „Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare”. La auzul acestora, Fecioara Maria, cuprinsa de dor, s-a bucurat de faptul ca isi va revedea Fiul si a decis sa mearga la Muntele Maslinilor pentru a se ruga. In drumul ei spre locasul de rugaciune, Sfanta Fecioara Maria vede cum pomii de pe munte se apleaca.

Dupa rugaciune decide sa se intoarca acasa, iar de indata ce paseste in casa toate incaperile incep sa se cutremure. Decide sa aprinda multe lumanari si ii multumeste lui Dumnezeu, dupa care isi cheama rudele si vecinii sa o ajute la grijitul casei si toate cele necesare pentru ingroparea ei. Le spune tuturor ceea ce ingerul i-a transmis si le arata tuturor darul care i-a fost oferit: o stalpare de finic.

Odata cu ridicarea Fecioarei Maria la ceruri, Apostolii ii ajutara pe credinciosi cu asezarea trupului care a dat viata Mantuitorului nostru in satul Ghetsimani.

Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cântări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul Răsai asupra mea si Rugăciune. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvântul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca Învierea, Ta twan asi sau Colinde, colinde, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una din cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie şi poate că nu peste mult timp va găsi cineva răgazul să le redea circuitului public, după ce au aşteptat atâta în cine ştie ce ediţii rare, în pagini de revistă prăfuite de vreme. Chiar poezia românească se naşte sub semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn va marca momentele ei de glorie. De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvârşitorul, până la Arghezi şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit, cu înfiorările ei profunde, cu neliniştile sale, evoluţia literaturii noastre.

De o atenţie deosebită s-a bucurat la noi cinstirea Fecioarei, aşa cum o demonstrează şi creaţia eminesciană. Cartea îngrijită de diaconul Gheorghe Băbuţ Maica Domnului Ocrotitoarea României ne dă o idee despre dimensiunile acestui cult, deşi, la o cercetare puţin mai aprofundată, găsim mult mai multe pagini literare, şi încă dintre cele mai izbutite. Numai în volumul Gânduri albe, postume ale lui Vasile Voiculescu (editate în 1986), am detecta materia unei întregi cărţi.

Poezia noastră cultă a însoţit cinstirea Fecioarei de imaginea “luminii line”, sintagmă cu reverberaţii în imnologia creştină. La Voiculescu, de exemplu, izvorul “luminii line” e fiinţa Fecioarei Măria, Lumina Dintâi, originară, vindecătoare de angoasele aduse de civilizaţia brutală:”Lumină lină a Sfintei Marii, / Vino-n acest amurg de lume / Să ne scapi de agonicele zvârcoliri; / Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale zidiri”.

Pentru Eminescu, Fecioara este “crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, îndurarea, mila care risipeşte deznădejdea. Poetul înalţă rugăciunea în numele tuturor suferinzilor: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!” (Rugăciune).

surse : http://calendarulortodox.ro ; http: Pr. prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU//www.mihai-eminescu.ro/maica-domnului-si-eminescu/

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Sfantul Nifon patriarhul Constantinopolului – primul sfant canonizat pe pamant romanesc – si Sfantul Voievod Neagoe Basarab

Sfantul Nifon a fost Patriarh al Constantinopolului intre anii 1486-1488 și 1496-1498, iar Mitropolit al Țarii Romanești intre anii 1498 si 1505. Ajunge in 1502 in tara noastra, in vremea domniei lui Radu cel Mare. In 1503 a infiintat Episcopiile Ramnicului si Buzaului. A trecut la cele vesnice pe 11 august 1508. Mentionam ca in anul 1517, moastele sale au fost aduse in Tara Romaneasca de Sfantul Voievod Neagoe Basarab. A fost canonizat in anul 1517, in timpul domniei Sfantului Domnitor Neagoe Basarab.

Sfantul Nifon este cinstit pe 11 august. Sfantul Ierarh Nifon s-a nascut in tinutul Peloponez din sudul Greciei, in perioada 1434-1440. A primit la botez numele Nicolae. Este tuns in calugarie de vestitul pustinc Antonie, moment in care primeste numele Nifon.

In anul 1483 este chemat la slujirea arhiereasca, in scaunul de Mitropolit al Tesalonicului, iar dupa numai trei ani, ajunge patriarh al Constantinopolului in locul lui Simeon, trecut la cele vesnice.

Sultanul Baiazid al II-lea l-a indepartat din scaun in anul 1488. Sfantul Nifon ajunge in Manastirea Sfantului Ioan Prodromul (Botezatorul) din insula prezenta in fata orasului Sozopolis (Bulgaria de azi). Aici a ridicat un schit si a petrecut pana in anul 1496 cand a fost chemat din nou la conducerea Patriarhiei Ecumenice. Dupa numai doi ani si cateva luni, este din nou exilat de turci in Adrianopol. Aici il va cunoaste pe domnitorul Radu cel Mare al Tarii Romanesti (1495-1508). Radu cel Mare il va aduce in 1504 in Tara Romaneasca pentru a conduce si reorganiza Biserica.

Disputa cu Radu cel Mare

Şederea Sfântului Nifon în Ţara Românească a fost scurtă, între el şi domnitor iscându-se curând neînţelegeri. Radu cel Mare îşi cununase sora, pe domniţa Caplea, cu un boier moldovean, pe nume Bogdan, fugit în Ţara Românească să scape de pedeapsa voievodului Ştefan cel Mare, pe care îl trădase. Întrucât acest boier avea soţie şi copii, Nifon l-a îndemnat să pună mai presus de orice canoanele şi legiuirile bisericeşti, să lase pe femeia cu care se căsătorise din interese politice şi să se întoarcă la familia sa. Neînţelegând duhul blândeţii cu care îi vorbise Nifon, boierul s-a plâns domnitorului că ierarhul este împotriva acestei căsătorii pe care nu vrea să o recunoască. S-a ajuns astfel la un conflict între cele două autorităţi, statală şi bisericească. Mâniat, voievodul „s-a pornit cu sălbăticie împotriva sfântului”, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi cerându-i să plece din Ţara Românească. În vara anului 1505, vrednicul ierarh a părăsit Ţara Românească, îndreptându-se spre Sfântul Munte Athos. La 11 august 1508, fostul Patriarh Ecumenic şi Mitropolit al Ungrovlahiei, Nifon II, s-a mutat la Domnul.

În 1515, Neagoe Basarab (care purtase de grijă lui Nifon în timpul neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare), ajuns acum domnitor al ţării (1512-1521), a trimis pe logofătul Danciu în fruntea unei solii la Mănăstirea Dionisiu, ca să ceară pentru o vreme osemintele lui, spre a fi aduse în ţară. La 16 august 1517 (a doua zi după sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş), au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni pentru iertarea lui. În aceeaşi zi a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi Mitropolit al Ţării Româneşti, de faţă fiind şi Patriarhul Ecumenic Teolipt I.

Este prima canonizare care a avut loc în ţara noastră. S-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua morţii sale, adică la data de 11 august a fiecărui an. Tradiţia spune că în prima noapte de rugăciune, spre revărsatul zorilor, Neagoe Vodă, care era părtaş la rugăciune, a văzut „în aţipeală” iertarea lui Radu Vodă.

Aratandu-i-se domnitorului in chip minunat aceasta impacare, el a poruncit ca moastele sfantului Nifon sa fie asezate intr-un sicriu de argint, poleit cu aur si pietre scumpe si inapoiate Manastirii Dionisiu. Monahii acestei manastiri in semn de multumire, i-au daruit lui Neagoe Basarab capul si mana dreapta a Sfantului Nifon. Moastele au fost depuse in Manastirea Curtea de Arges, iar in anul 1949 au fost mutate in Biserica „Sf. Dumitru“, Catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se afla si in prezent.

Sfantul Nifon este primul sfant canonizat pe pamant romanesc si cel care a alcatuit Rugaciunea de Dezlegare care se citeste la Slujba inmormantarii.

Un mare dar oferit de catre Sfantul Ierarh Nifon spiritualitatii si culturii noastre este aparitia trilogiei macariene: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) si Tetraevangheliarul (1512), toate tiparite la indemnul sau.

Sursa: CrestinOrtodox.ro si ziarullumina.ro

Cristina David

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu