Parintele Ioanichie Balan: – Ce pacate mai grele predomina in randul credinciosilor care se spovedesc si cum incercati sa le combateti?

Parintele Teofil Paraian: – Dupa cate stiu, orice pacat are gravitatea lui. Daca ne gandim ca Domnul nostru Iisus Hristos a spus ca nu-i este ingaduit credinciosului nici macar sa-i zica fratelui sau ” netrebnicule” sau ” nebunule” (Matei 5, 22#, nu stiu daca mai e cazul sa incercam a categorisi pacatele si a numi pe unele mari si pe altele mici, cand stim ca si „pentru orice cuvant desert” vom da socoteala inaintea lui Dumnezeu #Matei 12, 36#. Eu fac deosebire intre patimi #ca deprinderi pacatoase, cum ar fi patima maniei, a desfranarii, a iubirii de avere etc#, intre pacate, ca fapte rele izolate, greseli #cu stiinta sau cu nestiinta#, nedesavarsiri, insuficiente. Pe fiecare dintre cele pomenite le tratez la masura pe care o au, raportandu-le la faptuitor, cu consideratie la integritatea mintala, varsta, pregatirea inte­lectuala, starea de religiozitate a celui ce se marturiseste.

De altfel, se stie ca Hristos a infierat mai ales trei pacate, si anume: necredinta in Dumnezeu si in Evanghelie, sminteala, adica derutarea de la credinta si fatarnicia. In primele veacuri ale crestinismului s-au socotit ca pacate foarte grave uciderea, desfraul si apostazia. In ultima analiza insa, pacatul cel mai mare este pacatul pe care il ai, cel care te robeste. Mi se pare foarte curios cand cineva la spovedanie, insirand anumite pacate, sfarseste cu afirmatia: „Altele n-am”, ca si cand cele spuse n-ar fi destule. La fel, mi se pare curios cand cineva spune: ” Am facut toate pacatele” sau „N-am omorat si n-am dat foc, incolo, toate le-am facut !” Bineinteles ca unora ca acestora nu le demonstrez ca nu-i asa, ca asa ceva nici nu se poate, ca nimeni nu poate face toate pacatele, ca, de fapt, nici cel ce declara ca le-a facut pe toate, nu pe toate le-a si facut.

Cat priveste pacatele in sine, frecvente sunt mai ales cele in care este implicata placerea (desfranarea, betia), comoditatea (lipsa de angajare in efortul de a implini voia lui Dumnezeu) si chiar dezinteresul pentru aceasta, de unde decurg adulterul, avortul, divortul, nesocotirea postului-toate acestea fiind generate in special de necredinta in Dumnezeu.

S-ar putea spune ca cele mai frecvente pacate sunt cele ce se fac mai usor si care se potrivesc la toate varstele-cum zic unii dintre cei ce se spovedesc, „pacatele cu gura”. Si nu numai cele „cu gura”, ci si cele ” cu ura”. Acestea, netinand de o anumita varsta, le intalnim la oameni de toate varstele si de toate categoriile, indiferent de cultura pe care o au si de limba pe care o vorbesc.

De altfel, se stie ca Hristos a infierat mai ales trei pacate, si anume: necredinta in Dumnezeu si in Evanghelie, sminteala, adica derutarea de la credinta si fatarnicia. In primele veacuri ale crestinismului s-au socotit ca pacate foarte grave uciderea, desfraul si apostazia. In ultima analiza insa, pacatul cel mai mare este pacatul pe care il ai, cel care te robeste. Mi se pare foarte curios cand cineva la spovedanie, insirand anumite pacate, sfarseste cu afirmatia: „Altele n-am”, ca si cand cele spuse n-ar fi destule. La fel, mi se pare curios cand cineva spune: ” Am facut toate pacatele” sau „N-am omorat si n-am dat foc, incolo, toate le-am facut !” Bineinteles ca unora ca acestora nu le demonstrez ca nu-i asa, ca asa ceva nici nu se poate, ca nimeni nu poate face toate pacatele, ca, de fapt, nici cel ce declara ca le-a facut pe toate, nu pe toate le-a si facut.

In sfarsit, e momentul aici sa fac constatarea ca adevarata combatere a pacatelor nu se face la spovedanie, ci la pregatirea pentru spovedanie sau, in general, la predici. La spovedanie, credinciosul trebuie sa fie hotarat sa ia atitudine impotriva pacatului, trebuie sa socoteasca faptele pacatoase ca fapte de care sa-i fie rusine (Rom. 6, 21). Fara o astfel de con­stiinta nu exista spovedanie, ci, cel mult, o convorbire in secret, o insirare de insuficiente, de nedesavarsiri, de greseli justificate sau justificabile. Or, asa ceva nu duce la iertare si la dezlegare, pentru ca in astfel de cazuri pacatele nu sunt numai la trecut, ci pot fi si la viitorul foarte apropiat, pot fi chiar programate.