In rugaciunile din „Canonul pentru binecuvantarea clopotelor”, gasim scris: „Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor.” Trasul clopotelor este o practica straveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmarindu-se atat chemarea credinciosilor la slujbele dumnezeiesti, cat si exprimarea bucuriei triumfatoare a Bisericii si a slujbelor sale dumnezeiesti. Clopotele au fost folosite inca din cele mai vechi timpuri, atat pentru a anunta bucuria si rugaciunea, cat si necazul si primejdia.

Cuvantul „clopot” este de provenienta slava, tragandu-se din cuvantul „klopotu”. Definitia fizica a acestora este una simpla: obiecte metalice in forma de para, deschise in partea inferioara si prevazute in interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii acestora, produce sunete melodioase prelungi.

Parintele Arsenie Papacioc, vrednic purtator al dreptei credinte, aminteste crestinilor rostul uitat al clopotelor: „Trebuie sa aducem la cunostinta oamenilor invatatura crestina. N-a auzit nimeni bataia clopotelor? Clopotele nu bat niciodata pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natura sufleteasca, care ne atrage atentia: Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! Imprastie dracii si trasnetele.”

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: „In tot pamantul a iesit vestirea lor.” Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: „Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang.” Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: „Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile.” Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Clopotele sunt vechi de cand lumea, iar in crestinism ele au fost folosite pe alocuri, inca din primele lui zile, abia mai tarziu folosirea acestora generalizandu-se. La inceputurile crestinismului, in catacombele romane, semnalul de adunare la era dat prin baterea unul clopot. Un clopot agatat de un toiag in forma de T este atribuit Sfantului Antonie cel Mare si servea la alungarea demonilor care duc in ispita.

Spre deosebire de toaca, clopotele au intrat mai tarziu in intrebuintarea liturgica a Bisericii lui Hristos, mai intai in Apus, apoi in Rasarit. In Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe cand in Rasarit, clopotele apar abia prin secolul al IX-lea, desi prezenta lor izolata exista inca din-nainte.

Dupa traditie, inventatorul clopotului (de fapt cel care le-a introdus in Biserica, ca obiecte de cult) este socotit Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfarsitul secolului al IV-lea, de unde se trage si denumirea apuseana de „campane” data clopotelor. Paulin de Nola ar fi vazut intr-un vis un camp de flori de unde venea un sunet placut. Cand s-a trezit, acesta a ordonat turnarea in topitorie a unor clopote, cu forma de cupa de floare (narcisa). In nici o opera de-a sa nu sunt mentionate insa clopotele. Prima mentionare este cea din secolul al VII-lea, cand Papa Savinian, succesor al Sfantului Grigorie cel Mare – Dialogul, reuseste sa dea importanta clopotului, in viata de cult.

Pentru adapostirea clopotelor si a toacei s-au zidit clopotnitele ortodoxe sau „campanilele” apusene. Acestea sunt constructii in forma de turn, fie separate de biserica, fie in unul din turnurile sau turlele bisericii. La majoritatea bisericilor din tara noastra, clopotnitele sunt separate de biserica, desi exista destule edificii in care turla de pe pronaos sau una din cele doua turle existente aici serveste drept clopotnita.

Clopotele si intrebuintarea lor in viata Bisericii

Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinteste ori se stropeste cu apa sfintita, dupa o oranduiala speciala. Slujba este relativ simpla. Se tamaiaza in patru parti, apoi se zic rugaciunile pentru sfintire si ocrotire. Tamaierea alunga demonii, tot raul si toata necuratia de la clopote, precum de la toata faptura lui Dumnezeu, care se sfinteste cu rugaciunea. In rugaciunile din „Canon pentru binecuvantarea clopotelor”, gasim scris: „Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor.”

Nu oricum si nu oricine poate sa traga clopotul in Biserica. Orice lucrare savarsita in Biserica are un rost bine definit si se face numai cu binecuvantare. Rugaciunea nu se desparte de nici o lucrare a Bisericii. Exista o randuiala bine definita a tragerii clopotelor, dupa cum exista si una de batut toaca. Totul incepe cu facerea a trei metanii mici, cu trei inchinaciuni.

Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie in combinatie cu toaca si de regula dupa baterea acesteia, fie singure. Batutul clopotelor se face, ca si toaca, la inceputul slujbelor importante si la unele momente de seama din cadrul acestora, la slujba de seara, la miezul noptii, de dimineata, la inceputul Sfintei Liturghii, ca si la unele ierurgii.

Clopotele se mai intrebuinteaza si pentru a marca anumite evenimente sau intamplari din viata credinciosilor sau a obstii crestine: adormirea in Domnul a unui crestin, cand ele suna prelung, rar si tanguios; in caz de incendii, razboaie sau revolutii ori alte evenimente deosebite, calamitati, inundatii, grindina, cand ele bat precipitat si alarmant.

Rostul acestora, amintit in cele de mai sus, poate fi rezumat astfel: cheama credinciosii la slujbele dumnezeiesti, exprima bucuria trimfatoare a Bisericii si slujbelor sale dumnezeiesti, informeaza pe cei ce nu sunt in Biserica, despre momentele importante ale slujbelor. Se crede ca diavolul starneste furtuni pe care clopotele le pot imprastia. Crestinii trageau clopotele imediat cum auzeau tunete.

Clopotele mai au si alte intrebuintari: mobilizari ale obstii pentru adunare, refugiere, rascoala, revolutie; marcari de intervale orare; inscaunari la domnie sau numiri in functii; avertizari de furtuna si vreme rea ; orienteaza pe cei rataciti, pe vreme rea; alunga daunatori precum animale de prada, sau pasari si insecte. Putem spune, cu oarecare retinere, ca tragerea clopotelor este una dintre primele modalitati de comunicare in masa a unor vesti.

Teodor Danalache