Mişcarea spirituală Rugul Aprins – nucleu de iradiere duhovnicească

Începând cu anul 1945, în jurul Mănăstirii Antim a constituit discret, un grup spiritual al unei “elite intelectuale bucureştene, care-şi propunea prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei bucuriile Duhului Sfânt”, redescoperirea adevăratei trăiri ortodoxe. Astfel s-a constituit la iniţiativa scriitorului Sandu Tudor şi cu binecuvântarea Părintelui Stareţ, apoi şi a Patriarhului Nicodim mişcarea spirituală Rugul Aprins – “nucleu de iradiere duhovnicească”, în care se implicau Părinţi şi mireni: Arhim. Benedict Ghiuş, Părintele Dumitru Stăniloaie, Al. (Codin) Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Alexandru Elian, Arhim. Sofian Boghiu, Arhim. Felix Dubneac, Arhim. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu, s.a.

Cum toţi participanţii erau interesaţi de trăirea intensă a credinţei, Dumnezeu a rânduit ca lucrarea principală să fie Rugăciunea Inimii, mai ales după venirea providenţială al Părintelui rus Ioan Kulîghin, adevărat trăitor al rugăciunii, care a devenit părintele spiritual al Rugului Aprins şi care a fost pentru grupul constituit la Mănăstirea Antim “străinul trimis”, purtător al Moştenirii Binecuvântării.

Rugul Aprins, care ardea şi nu se mistuia, după interpretarea dată de părintele Daniil Tudor, simbolizează rugăciunea neîncetată a lui Iisus. Rugul Aprins, mişcare spirituală de influenţă isihastă, a fost frecventată de creştini şi clerici, care întăriţi de puterea credinţei, au încercat să se opună prin rugăciune şi mijloace intelectual – culturale invadatorului ateu, nivelator de conştiinţe. Acest lucru s-a petrecut o perioadă de timp în libertate, iar apoi în închisorile comuniste. Scopul duhovnicesc al „Rugului Aprins” era să sporească focul credinţei, pe altarele inimilor credincioşilor, în perioada de prigonire atee. După o perioadă de timp, autorităţile comuniste au interzis mişcarea „Rugului Aprins” şi au trecut la arestarea participanţilor.

În anul 1950 începe calvarul arestărilor, când a fost acuzat de fascism – leit-motivul anilor ’50 – şi atitudine ostilă faţă de orânduirea comunistă. Părintele Agaton a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, pedeapsă pe care a executat-o în diverse lagăre de muncă, inclusiv la Canalul Dunărea – Marea Neagră, cimitir al elitei româneşti. După eliberarea din detenţie, părintele Agaton s-a mutat la Mănăstirea Sihăstria – Neamţ, fiind hirotonit schimnic de către Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie şi ulterior a fost închinoviat şi numit Stareţ al Mănăstirii Rarău, la 15 noiembrie 1953, sub numele Daniil Tudor.

Acesta a avut o trăire duhovnicească foarte înaltă şi a fost caracterizat de PC. Gheorghe Calciu Dumitreasa astfel: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta mai strâmtă, ca Ieroschimonah, schimbându-i-se numele în Daniil, Sandu Tudor s-a mistuit pe sine într-un urcuş al înduhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

Ultima arestare, mutarea la viaţa veşnică

A doua arestare, produsă în noaptea de 13/ 14 iulie 1958 a avut loc la Bucureşti, în casa prietenului său Alexandru Mironescu; părintele plecase de la Rarău pentru ca vieţuitorii mănăstirii să nu aibă de suferit din cauza arestării sale. Acesta, fiind văzător cu duhul, fusese vestit de Dumnezeu, astfel că la începutul lunii iunie 1958 după ce a slujit utrenia – slujba de noapte – şi-a cerut iertare de la toţi vieţuitorii schitului şi i-a întărit duhovniceşte. După aceasta, le-a spus că Dumnezeu i-a vestit că va fi arestat de cei necredincioşi şi că va muri în închisoare, mărturisindu-l pe Mântuitorul.

A fost judecat şi condamnat la 25 de ani temniţă grea, pentru “activitate mistică duşmănoasă” împotriva clasei muncitoare. Însă, principala vină, formulată de atei, a fost, după cum a vorbit diavolul printr-un anchetator: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul (tău) Aprins”.

În celula umedă, rece şi întunecoasă a închisorii, torturat şi înfometat, Ieroschimonahul Daniil a ajuns pe treptele înalte ale rugăciunii inimii. A murit, după 4 ani de bătăi şi lanţuri, fiind printre puţinii preoţi care au purtat lanţuri la picioare, pe toată perioada cât a fost închis. În ciuda detenţiei, torturilor şi sălbăticiei sistemului concentraţionar românesc părintele Daniil – Sandu Tudor a rămas un model de verticalitate morală şi duhovnicească, lucrând, atât în libertate, cât şi în închisoare la Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului, ca armă de foc pentru înduhovnicire şi alungarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Avea inima atât de trează, încât se cutremura la gândul că ar putea ceda, câtuşi de puţin, din slăbiciune. Prin mărturisirea credinţei – cu refuzul oricărui compromis – s-a învrednicit de moarte mucenicească.

Silviu Aronet  –  Bibliografie: Ierod. Cleopa Paraschiv – Stareţul Daniil de la Rarău – Ed. Panaghia, 2004