Avva Ioan de la Rarau – despre Parintele Daniil Tudor

Avva Ioan de la Rarau- staretul rugaciunii neincetateMare duhovnic contemporan

„Eu cred foarte mult în existenţa lui Dumnezeu. Pot afirma cu mâna pe cruce că eu cred mai mult în existenţa Lui decât în propria mea existenţă“ (o spune cu smerenie dar cu tărie părintele Ioan vindecat în mod minunat de Dumnezeu de două boli grave).
“Monahismul este cinstea Bisericii noastre creştin‑ortodoxe, este legătura intimă între Dumnezeu şi oameni pentru Biserică. Aşa cum este smântâna pe lapte, aşa este monahismul pentru Biserică“.

Întâlnirea cu Părintele Daniil Sandu Tudor

Când l‑am cunoscut eu, părintele Daniil avea peste 60 de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb era un bărbat foarte frumos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pătrunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii, de la filozofie, pictură şi teologie şi până la cele mai riguroase ştiinţe. Mai ştiam că în lume avea ca prieteni miniştri, generali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu ştiinţa lui, un om aprig, necruţător cu diletanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu‑i împărtăşeau părerile. Aici însă, în mănăstire, devenea cu totul alt om. Încă de când l‑am văzut prima dată, parcă o voce mi‑a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc. Vă mărturisesc că, adesea, privindu‑l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiorizat; nu era deloc vorbăreţ şi tăios în discuţie, ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşa‑zis “de chilie“; toată noaptea la fereastra odăiţei sale vedeam lumină. Dacă dormea o oră, două pe noapte… Avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trezvia! Era văzător cu duhul. Uneori când ne încercau ispitele – eram atunci 12 vieţuitori la mănăstirea Rarău – veneam noaptea către chilia lui, umblam desculţi şi călcam pe iarbă, astfel că picioarele nu puteau face nici un zgomot. El era dincolo de uşa dublă, cu fereastra în partea cealaltă, însă când ajungeam aproape auzeam glasul lui dinauntru, care ne striga: “Ce‑i frate Ioane?, Ce‑i fiule?“. Ne simţea în duh că venim, ieşea în prag şi ne zâmbea. Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6.000 de volume, multe dintre ele cărţi rare, alese pe sprânceană, din vasta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra părintele Daniil în biserică, pur şi simplu se schimba atmosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar, glasul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete. Era un aprig postitor şi rugător, un stareţ care ţinea cu straşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii, trebuia să cerem binecuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâncam fragi sau zmeură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită. Ştiam că părintele Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în munţii Sihlape lângă mănăstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurământul tăcerii, mâncănd o dată în săptămână ciuperci crude. Aici, pe Rarău, mânca de două ori în săptămână doar sâmbăta şi duminica. Atât! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză ne privea pe noi cum mâncam, chiar dacă el nu lua nici o fărâmitură. În timpul fiecărei mese un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfinţilor, Pateric, Zbornic sau o anumită rugăciune, apoi mâncam în tăcere iar la sfârşit părintele Daniil ne explica, împreună cu toată obştea, pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă dar hotărâtă, în faţa noastră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea. Impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să‑i tulbure viaţa închinată lui Hristos. Îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta mănăstirii Rarău, ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam. În curtea aceea se simţea un neînchipuit duh de pace! Un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte, statornicite de cârmuitorul obştii. Nu era de mirare acest lucru, după cum aţi constat din descrierea pe care i‑am făcut‑o dragului părinte Daniil. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână, tăcuţi şi senini precum sfinţii. Când se întâlneau doi fraţi prin curtea mănăstirii puneau metanie unul în faţa celuilalt de fiecare dată, îşi ziceau “blagosloviţi“ cu aşa o evlavie şi respect încât mă gândeam că numai în Rai oamenii se pot înţelege aşa unii cu alţii. În răstimpuri, fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo, sub cerul liber! Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil: în mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fiecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Îi vedeai chiar şi pe monahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi stareţul îmbrăcat modest, ca un simplu monah. “Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntreruptă,“ ăsta era singurul lui îndemn. Acesta a fost exemplul meu pentru mine atunci, ca simplu frate în mănăstirea părintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la mănăstirea mea, unde rânduiala este aceeaşi ca la mănăstirea Rarău.

Părintele Daniil Tudor m‑a îndemnat atunci să merg să fac Teologia, să devin preot dar eu i‑am răspuns: “Eu am venit să mă fac monah, nu preot“. După trei ani de stat la Rarău am plecat la mănăstirea Slatina unde am lucrat într‑un beci cu părintele Ambrozie, care era magazioner şi unde din cauza curentului m‑am îmbolnăvit de meningită cronică. Atunci mi‑am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil când m‑a îndemnat să merg la studii pentru a devenii preot şi mi‑am făcut voia, îmbolnăvindu‑mă astfel foarte grav! Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal… A trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor (un inspector din Câmpulung Moldovenesc) mi‑a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr‑un denunţ şi am fost cinci luni la Securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea! Acolo mi s‑a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s‑au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le‑am spus: “Cărţile sunt bune dar ideile sunte tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani!) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi!“ Şi am fost eliberat, am fost şi la patriarhul Iustinian (Dumnezeu să‑l odihnească că a fost un patriarh adevărat, eminent, iubitor de Biserică, de cler, de monahism ).

articol preluat din lumeacredintei.ro – autor Antoaneta Velcovici

Despre "DUMNEZEU este IUBIRE" Blog Crestin Ortodox-- Cristina David

Ma numar printre cei care Il considera pe Dumnezeu Tatal Ceresc si Creatorul tuturor celor vazute si nevazute. Sufletul nostru este o particica din El iar stradania de o viata trebuie sa fie aceea de a nu Il pierde , de a-L avea mereu langa noi. El este Calea , Adevarul si Viata , dar este si Iubire in sensul cel mai inalt , mai inaltator in nemarginirea ei . Fara Dumnezeu orizontul cunoasterii noastre ar ramane foarte limitat iar sufletul nostru s-ar "pipernici" de tot , ca sa folosesc un cuvant intrebuintat in scrierile sale de Sfantul Ardealului , Parintele Arsenie Boca . Acestea le-am aflat de-a lungul vietii mele in timp ce in repetate randuri m-am simtit ridicata cu multa blandete dupa o cadere in valurile ei gata sa ma inec , ajutata apoi sa imi revin ca sa constat o data in plus, neindoielnica Prezenta Divina prin care nimic nu este imposibil a fi atins de cel care crede in El , daca Domnul Voieste stiind ca este spre Binele lui si nu spre pierzania sufletului. In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în articole, Duhovnici, Manastirea Sihastria Raraului, Manastiri, Marturii, Parintele Daniil, Parintele Ioan Neagoe Larion - staretul Manastirii Sihastria Raraului și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s