GLAS DE CLOPOT
Vasile Voiculescu

Se tânguia un clopot din turla lui de lemn
Şi-adâncu-i glas, ca unda, se-mprăştia departe.
Prin noaptea fără stele purtând chemări de moarte.
Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn…
Neogoit, amarnic, prin văile deşarte
Chema dogitul clopot din turla lui de lemn.

Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon,
Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste,
Ieşeau făcându-şi cruce şi întrebau ce este:
– Ce mort în miezul nopţii purtat e la amvon?!…
– Aprinseră opaiţi miloasele neveste
– Şi prinseră să plângă cu-al clopotului zvon.

Iar glasul de aramă aici parcă tuna,
Sălbatecă putere de blestem dând durerii,
Aici murea de jale…şi-n mijlocul tăcerii
Mulţimea-ngrijorată şi cruntă s-aduna.
Toţi se-ntrebau de nu sunt în noaptea Învierii,
Căci clopotul din turlă înverşunat tuna.

Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau,
Din buzele-i de schije curgea înţelepciune,
Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune,
Mânii întunecate ce greu se-năbuşeau…
Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune
Frânturi de psalmi amarnici ce-n zbor se desluşeau.

Nedumeriţi, o vreme, sărmanii poporeni
Străinul glas de clopot cu frică ascultară;
Dar, fără să priceapă strigarea lui amară,
Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni
Intrară în bordeie şi iarăşi se culcară
Luminile stingându-şi sărmanii poporeni.

Şi-n van năucul clopot din turla lui de lemn,
Împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe,
În noaptea fără stele zvârlea chemări deşarte;
Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-I îndemn,
Ci numai pentru sine a jale şi a moarte
Suna năuc un clopot din turla lui de lemn.

Gasesc potrivita adugarea – in continuare – a unui pasaj dintr-o carte destainuitoare scrisa de poetul  si medicul Vasile Voiculescu , intitulata  „Ganduri albe” , randurile alese lamurind natura  firii sale profund credincioase ce s-a manifestat inca de copil si nu l-a parasit niciodata de-a lungul intregii sale vieti  agitate .

„Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată.
…
…
Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul.

…
Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.”

(Vasile Voiculescu –  Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)