O ZI din VIATA de MANASTIRE – la Manastirea Sf Ioan Botezatorul

O zi din viata de manastire

Aici, în spatiul sacru al manastirii, viata nu se mai masoara în ore. Aici timpul are o alta curgere, o alta logica. Aici exista un prezent continuu si o vesnicie continua, amândoua învaluite într-un nimb de sfintenie, în lumina diafana a pacii si a iubirii. Pentru oamenii din lume poate parea ciudat faptul ca exista pe pamânt astfel de locuri în care timpul este abolit. Nu ma refer la timpul fizic, care este folosit si în manastire pentru niste repere orare absolute necesare, ci la timpul existential, acel timp al efemeritatii umane, acel timp care alearga de-a pururi pe urmele omului în acea goana nebuna pe care unii o numesc “viata”. În manastire acest timp nu mai exista pentru ca moartea nu mai este acea fiara înspaimântoare de care se tem atât de mult oamenii, ci este poarta prin care trecem în vesnica bucurie, în acel tarâm catre care se ridica gândurile noastre clipa de clipa.

Dar pentru ca multi oameni nu stiu cum decurge viata de zi cu zi pe tarâmul binecuvântat al manastirii, voi încerca sa va povestesc, atât cât voi putea cuprinde în prea neputincioasele cuvinte omenesti.

Când întreaga natura este înca cufundata în linistea senina a noptii, toaca începe sa-si picure chemarea cu dulce glas, semanând atât de bine cu blânda bataie a Domnului în usa inimii noastre. Desprins parca din cartile de povesti, acest moment trezeste în orice suflet un sentiment greu de descris în cuvinte. Încercati numai sa va închipuiti cum, în întunericul noptii, în mijlocul unei câmpii încremenite în tacere, se aude o toaca batând, rasunând pâna în departari, ca semn al începerii unei noi zile, înca o zi pe care Domnul ne mai da s-o traim pe pamânt.
Inima noastra, unindu-si parca ritmul batailor cu toaca, se trezeste plina de râvna si de dorinta fierbinte ca aceasta noua zi sa fie o Jertfa a Iubirii mai deplina si mai curata decât cea de ieri. Si, uneori, atât de bine se armonizeaza, încât ti se pare ca toaca bate din interior, din inima ta, si de acolo, revarsându-se în afara, învaluie întreaga natura în naframa imaculata a iubirii si a dorului de cer. Aceste batai de toaca vestesc bucuria nasterii unei noi zile, o zi care asteapta sa fie traita la intensitate maxima, fara nici o clipa petrecuta în zadar.

Dupa ce toaca îsi conteneste chemarea, roua tacerii se reaseaza peste întreaga fire. Este perioada în care, în taina chiliei, fiecare îsi începe ziua cu Dumnezeu. Sunt primele suspine, primele rugaciuni ale unei zile. Fiecare îsi deschide sufletul în fata lui Dumnezeu în tacerea diminetii, în tacerea gândurilor, în tacerea mintii…E clipa în care inima e cea care vorbeste cu Dumnezeu!

Aceasta convorbire este întrerupta curând de sunetul puternic al clopotului, amplificat de tacerea zorilor si acompaniat, de ici de colo, de câte un ciripit somnoros. Dangatul solemn cheama la rugaciunea obsteasca. În lumina palida a lunii încep sa se distinga câteva umbre, parca vaporoase, care se îndreapta cu mers lin catre Sfânta Biserica. Tacerea abisala care domneste pretutindeni este tulburata numai de fuga vreunui iepuras ce-si gasise culcus în florile de pe marginea aleii. Acest drum, prin bezna noptii sau prin licaririle zorilor, catre Sfânta Biserica cea prea stralucitoare, pare a fi drumul ontologic al fiintei umane de la întuneric catre lumina sau un drum initiatic, care te duce de pe pamânt la cer, pe acest drum lasându-ti toate grijile si preocuparile lumesti, pierzându-te chiar pe tine însuti pentru a te regasi întrupat într-o personalitate îngereasca.

Apoi munca se reia pâna când bing-bang-ul clopotului va anunta ultima slujba a zilei. În semiobscuritatea sfântului lacas, cu trupurile împovarate de o binecuvântata oboseala, aceleasi suflete incandescente înalta rugaciuni pentru întreaga lume, pentru credinciosi si necredinciosi, pentru cei care nu stiu, nu pot sau nu vor sa se roage, cerând pentru toti pace, bucurie si mântuire.
La terminarea slujbei, somnul noptii a învaluit de mult întreaga fire. Aceleasi fapturi, parca vaporoase, se întorc, cu mers lin, la chiliile lor, privind frumusetea câmpiei îmbratisata de razele lunii si pierzându-se cu gândul în nesfârsitele sfere ceresti, unde nadajduiesc sa ajunga curând, poate chiar în aceasta noapte. Dar ele sunt pregatite… Nu le sperie moartea pentru ca sunt întotdeauna gata sa-si ia zborul spre Mirele lor ceresc.

Îmi voi întrerupe aici povestirea pentru ca ceea ce se întâmpla în continuare în chiliile inundate de lumina calda a candelei este o taina, este taina fiecarei maici, este prinosul nevointelor personale ale fiecarui suflet. Ce se întâmpla acolo este o taina pe care o stie numai Dumnezeu si duhovnicul. Acolo, în tacerea noptii, se varsa lacrimi mai curate decât roua crinilor, acolo se înalta rugaciuni fierbinti pentru întreaga lume, acolo se primesc minunati soli ceresti, acolo se duc lupte de neimaginat cu duhurile rautatii, dar toate în taina, nestiute de nimeni… Ce se întâmpla noaptea în acele prea smerite chilii ale maicilor, nu se poate descrie… E momentul tainic când esti numai tu si Dumnezeu si sunteti atât de aproape pentru ca El se coboara în inima ta, facându-si din ea un templu stralucitor, caci cum ar putea sa nu Se pogoare într-o inima care Îi slujeste cu atâta dragoste?

Iar când, într-un târziu, dai odihna tâmplelor tale ostenite, simti cum inima îti zboara pâna la cer, sau cerul se pogoara pâna la ea, si cu suspinuri adânci continua sa rosteasca plina de dor eterna rugaciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!”.

Una câte una, toate maicile se aduna în sfântul lacas ca într-o noua arca a lui Noe si se închina cu evlavie în fata sfintelor icoane. Fiecare miscare se face cu simplitate si naturalete, facând parte dintr-un ritual sacru, care de doua mii de ani se pastreaza neschimbat, un ritual care nu urmareste sa încânte pe nimeni, ci tinde numai sa exprime cât mai bine sentimentele. Privindu-l nu poti sa nu fi impresionat de aceste Regine ale Iubirii, atât de marete în smerenia lor. Întreaga slujba se desfasoara conform aceluiasi ritual sacru, atât de vechi, dar mereu nou prin ceea ce trezeste în inima fiecaruia. Ca o cununa a slujbei de dimineata si ca cea mai aleasa floare din buchetul slujbelor întregii zile este Sfânta Liturghie, taina mai presus de puterea de întelegere a oamenilor si a îngerilor, care pogoara cerul pe pamânt, Dumnezeu jertfindu-Se –a câta oara?– pentru noi, nerecunoscatorii si nemultumitorii.

Dupa ce sufletul se umple de virtuti din aceasta hrana spirituala, urmeaza ca si trupul sa-si primeasca hrana materiala. La sunetul clopotelului maicile se aduna în trapeza manastirii, fiecare asezându-se în tacere la locul ei si, în timp ce manânca pentru trupeasca neputinta, asculta cu atentie cuvântul de învatatura ce se citeste dintr-o carte de suflet folositoare. Dupa rugaciunea de multumire de la sfârsitul mesei se împart ascultarile, fiecare primind anumite sarcini pe care vi fi datoare sa le îndeplineasca în ziua respectiva, binestiind ca lucreaza pentru Domnul. În general, se desfasoara activitati ca: lucrul în atelierele de pictura si croitorie, lucrul manual (metanii si cruciulite), munca la câmp, stuparitul, îngrijirea animalelor, a florilor, precum si numeroase alte activitati gospodaresti. Aceste munci ar foarte obositoare daca n-ar fi unite cu rugaciunea, dar asa totul este usor, plin de pace si inima ti se umple de o cereasca Liturghie. Astfel trece cea mai mare parte a zilei, cu mâinile lucrând si cu inima rugându-ne.

Dupa-amiaza glasul clopotului ne cheama din nou la Sfânta Biserica pentru a ne bucura împreuna de marea cinste care ni se da de a aduce lauda Domnului aici pe pamânt, întocmai ca si îngerii în cer.

Manastirea Sf. Ioan Botezatorul – Lipnita

 

Am fost mult, foarte mult impresionata cand am citit articolul pe site-ul manastirii , era exact ceea ce cautam , la ce ma gandisem adesea , si anume: sa aflu din spusele directe ale unei maicute ce sentimente si trairi incearca aceste fiinte dedicate intru totul slujirii Lui Dumnezeu si pentru care viata pe pamant este in opozitie totala cu tumultul, zarva, framantarile , ambitiile , cruzimile, si nedreptatile lumii mirene. 

Copil fiind, mergeam des la manastirile din jurul Bucurestiului -oras unde m-am nascut si am trait pana la 35 de ani – impreuna cu parintii mei si sora mea . Acolo stateam cel mai adesea de sambata seara si pana Duminica seara caci atat era timpul liber in acele vremuri. Ma gandesc si acum cu atata  placere la atmosfera pe care o regaseam la fiecare vizita si ma refer acum specific la Manastirea Tiganesti , o manastire de maicute situata intre Bucuresti si Ploiesti intr-un spatiu naturtal de vis. Cata  liniste! Cata armonie intre natura minunata si viata ce decurgea lin si tihnit intre zidurile manastirii . Sunetul  de atentionare la nomentul solemn ce urma , repetat de toaca la diversele ceasuri ale zilei randuite pentru rugaciune si cantari de slava, imi daruia momente de impacare deplina si dorinta de ceva mai bun, de o viata in care ordinea , multumirea si dragostea sa coexiste mereu.

O alta manastire binecuvantata cu locuri minunate si parinti calugari  de o mare cucernicie si pe care o vizitam des a fost Manastirea Caldarusani. Acolo simteam aceeasi pace, tihna sufleteasca care se datora modului in care decurgeau momentele zilei.  Adesea ma surprindeam intrebandu-ma  ce anume simteau  acesti oameni – deosebiti, dupa cum ii vedeam eu – care au plecat dintre ai lor si s-au hotarat sa se stabileasca in mijlocul naturii ca sa traiasca dupa alte reguli , indrumati  de alte sentimente . Raspunsul  nu era clar in mintea mea dar tin minte ca la o concluzie tot ajungeam , chiar daca era vaga la varsta aceea , si anume ca Ceva ii atragea , o nevoie de Pace pe care nu o puteau afla decat acolo. Caci altfel, de ce nu se intorceau, nu? Gandeam eu pe la 9 sau 10 ani….

Acum, dupa zeci de ani care au trecut ,  cunoscand  intre timp si  discutand  cu multe maicute si parinti calugari din multe manastiri ce am continuat sa vizitez , citind din scrierile unor mari duhovnici si sfinti parinti, am ajuns, cred eu , sa inteleg faptul ca intuisem bine motivele care ii determinasera pe acei oameni  sa lase totul in urma ca sa ajunga sa traiasca intr-o comunitate randuita dupa cu totul alte reguli ca cele din lume.

Pacea, acea „Pace care depaseste orice intelegere” de care ne vorbeste Sfantul Apostol , ( Iar pacea lui Dumnezeu, care depășește orice înțelegere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Iisus! – Filipeni 4 cu 7)    dar nu numai , multi care au ajuns sa o „guste” ne-au reamintit mereu de ea . Caci Domnul Iisus la plecare le-a spus ucenicilor Lui ca  Pacea Lui  le-o lasa , prin aceasta intelegand  iubirea neconditionata ce aduce in suflete liniste si impacare cu sinele. Imi vin in minte  cuvintele Parintelui Steinhardt , pe care il iubesc mult , mi-au ramas intiparite in minte pentru totdeauna :

 „Numai cand facem binele dobandim ceva ce raii nu pot avea : linistea si pacea , bunurile supreme.” Cand am avut aceste randuri sub ochi am inteles intr-adevar ca nu ma inselasem.” Doamne ajuta-ne!

Cristina David

http://seg.sharethis.com/getSegment.php?purl=http%3A%2F%2Fcristinadavidniculiu.wordpress.com%2Fwp-admin%2Fpost.php%3Fpost%3D1927%26action%3Dedit%26message%3D10&jsref=&rnd=1326219147048

Despre "DUMNEZEU este IUBIRE" Blog Crestin Ortodox-- Cristina David

Ma numar printre cei care Il considera pe Dumnezeu Tatal Ceresc si Creatorul tuturor celor vazute si nevazute. Sufletul nostru este o particica din El iar stradania de o viata trebuie sa fie aceea de a nu Il pierde , de a-L avea mereu langa noi. El este Calea , Adevarul si Viata , dar este si Iubire in sensul cel mai inalt , mai inaltator in nemarginirea ei . Fara Dumnezeu orizontul cunoasterii noastre ar ramane foarte limitat iar sufletul nostru s-ar "pipernici" de tot , ca sa folosesc un cuvant intrebuintat in scrierile sale de Sfantul Ardealului , Parintele Arsenie Boca . Acestea le-am aflat de-a lungul vietii mele in timp ce in repetate randuri m-am simtit ridicata cu multa blandete dupa o cadere in valurile ei gata sa ma inec , ajutata apoi sa imi revin ca sa constat o data in plus, neindoielnica Prezenta Divina prin care nimic nu este imposibil a fi atins de cel care crede in El , daca Domnul Voieste stiind ca este spre Binele lui si nu spre pierzania sufletului. In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în articole, Comentariile autoarei blogului la cele citite/aflate/traite, Manastiri, Parintele Nicolae Steinhardt - Monahul de la Rohia, Sfantul Apostol Pavel, Viata Monahala și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la O ZI din VIATA de MANASTIRE – la Manastirea Sf Ioan Botezatorul

  1. ionel zice:

    La numai 57 de ani, un român se zbate la limita dintre viaţă şi moarte. El şi-a pierdut total capacitatea de muncă din cauza numeroaselor afecţiuni grave de care suferă. Drept urmare, banii pentru tratamente sunt din ce în ce mai puţini, iar omul este condamnat la moarte. Citeşte în continuare povestea cutremurătoare a lui Mihai Feraru, aşa cum ne-a relatat-o chiar el într-un mail trimis pe adresa redacţiei. „Ma numesc Mihai Feraru de 56 ani, sunt foarte bolnav din 1994, primul infarct l-am suferit cand eram la serviciu, al doilea infarct l-am suferit in1998, dupa primul infarct am suferit primul accident vascular din trunchiul cerebral, dupa care am ramas cu o paralizie pe partea dreapta asta s-a intamplat in 1995, al doilea accident vascular cerebral l-am suferit in anul 2000, in 2004 am fost diagnosticat cu DIABET ZAHARAT, De atunci si in prezent fac injectii cu insulina multa, acuma de 2 ani am fost descoperit cu
    POLIARTRITA REUMATOIDA, am ajuns sa pot merge cam 30-40 m dupa care trebue sa fac o pauza, eu nu pot efectua nici un fel de activitate, capacitatea de munca este pierduta in totalitate, numai bunul Dumnezeu stie ce fel de viata chinuita duc eu zi de zi, mai ales ca duc lipsa de mancare , medicamente,si lemne ptr foc, de aceea fac apel pe aceasta cale catre toti oamenii credinciosi care-l iubeste pe Dumnezeu, sa ma ajute si pe mine din putinul lor, iar Dumnezeu si Maica domnului sa le rasplateasca darul inzecit, si cu multa sanatate. Pentru asta eu am un cont deschis la banca; RAIFFAISEN BANK IN ROMANIA ARE NR RO93RZBR0000060001059026 IN LEI .pe nume mihai feraru cod zwift: RZBRROBU”.. eu nu mint am ca martor pe DUMNEZEU, ptr ca numai el stie si vede totul, si tot Dumnezeu ne va judeca pe fiecare ptr faptele noastre, Iertati-ma. Adresa mea postala este: Mihai Feraru oficiul postal nr 1 vaslui,
    casuta postala 95, localitatea vaslui jud vaslui Romania,sau prin westernunion. tel 0040761887298 .multa bucurie.va rog sa nu ma uitati ,,DUMNEZEU SA FIE CU DV CU TOTI,,DOAMNE AJUTA. A-R

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s