Ne mai aude Dumnezeu daca am pacătuit?

“(Ştim)”¦ că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gîndi”¦ şi mai mult (decît atît). Dar nu-i destul. O va face? “Dacă-I manios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia ““ şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mînios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.

Ştie că suntem păcătoşi. Ştie că nu putem să nu păcătuim, că nu ştim, că nu avem viziunea, că n-avem puterea ““ dacă avem şi viziunea încotro să mergem. El este Cel care ne curăţă de păcatele noastre. El este Cel care, dacă găseşte deschidere în noi, Îşi pune acolo bunătatea Lui. Dragostea lui Dumnezeu, dragoste atotputernică, în sensul că “de nimic biruită”. (”¦)

Zice la Cina cea de Taină: “Luaţi, mîncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frînge, spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sîngele Meu, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Cum s-a frînt Trupul ăla? Cum s-a vărsat Sîngele ăla? Mîinile noastre ucigaşe l-au vărsat. De ce zic “mîinile noastre”? Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia”¦ Hm. Suntem părtaşi prin păcat ai acelei energii de Dumnezeu-ucigaşe. Şi atunci suntem identic cu acei vinovaţi de a-L fi omorît pe Fiul lui Dumnezeu cu mîinile lor. Deci acelaşi păcat îl purtăm şi noi.

Deci, cum se frînge Trupul ăsta? De mîinile noastre se frînge! Şi Hristos profită ca Trupul frînt să ni-l dea nouă, sub formă de pîine (că ştie că nu suntem canibali să mîncăm carne vie), dar este real Trupul Lui şi ni se dă nouă spre iertarea păcatelor noastre. Care păcate? De a frînge Trupul lui Hristos, de exemplu!

Sîngele Lui cine L-a vărsat? Mîinile astea ucigaşe L-au vărsat. Şi El “profită” de păcatul meu şi Îşi varsă de bună voie Sîngele şi mi-L dă sub formă de vin ““trupeşte vin, dar real Sîngele Lui ““ spre iertarea păcatelor mele. Care păcate?Ucigăşia asta: de Dumnezeu-ucigaşă şi de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mare decît asta? Vă mai închipuiţi un Dumnezeu mînios? De cîte ori am trăit şi eu asta şi o aud de la atîţia şi prin scrisori şi în conversaţii: poate că am păcătuit şi s-a mîniat Dumnezeu şi nu mai vrea să mă audă. Erezie!

Începusem prin a spune că e important să ţinem minte lucrul ăsta: în momentele grele, cînd, ţinîndu-ne mintea în iad ““ nu ca Siluan ““ nu cunoaştem, nu avem experienţa aia deplină ““ dar cînd mă simt cu musca pe căciulă, cînd îmi simt păcatul meu cît de puţin (”¦) nu e cazul să mă ascund îndărătul unei închipuiri de-ale mele sau să fug după tufişuri ca Adam sau aşa ceva. E vorba să asum ceea ce sunt, oricît de urît, oricît de rău. Pentru că din ceea ce sunt real, păcătosul ăla, păcătoşenia aia, din aia mă scoate Dumnezeu. Şi încercam să zic, pe de o parte e atotputernic şi poate să mă scoată de orişiunde, nu există nicio limită a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte dragostea Lui este nebiruită de oricîtă păcătoşenie. Ba, paradoxal, cu cît sunt mai păcătos, cu atît mai strălucit se arată dragostea atotputerii lui Dumnezeu sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, că tocmai prin aia mă scoate, prin mijloacele pe care păcătoşenia mea le oferă, ca să zicem aşa, lui Dumnezeu. (”¦)

Cînd vorbesc de Dragoste, vorbesc de Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este atotputernică. Însă nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decît dragostea. Dacă Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi rănită şi Dumnezeu n-ar putea fi rănit. Paradoxal, dragostea adevărată, dumnezeiască, este aşa de intensă, “foc mistuitor” îi zice, care mistuieşte nemistuit. De ce nemistuit? Pentru că Dumnezeu este nemuritor. Şi totuşi, în acelaşi timp e, ceea ce numim noi cu limbajul psihologiei, vulnerabilă. În ce sens vulnerabilă, subţire. Dumnezeu se mîhneşte! Şi în ce fel se mîhneşte? Nu se ofensează. Asta-i erezie. Dumnezeu nu cunoaşte manie, ofensă. Nu-l poţi ofensa pe Dumnezeu. Noi, proştii, ne ofensăm că cineva mi-a zis că sunt un porc şi mă ofensez şi mă supăr pe el. Dar uită-te în oglindă, poate nu e prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Aşa că ce avem de ne ofensăm? Avem slăbiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are nici slăbiciune, nici moarte. Şi nu se supără. Dar se mîhneşte pentru mine căci, păcătuind, eu mă lipsesc de dragostea Lui şi de tot ce vrea să reverse în mine. Ce vrea să reverse în mine? Exact inversul a ce spunea şarpele: “că Dumnezeu ştie că vom deveni ca Dumnezeu”. Asta este tocmai ce vrea Dumnezeu! Să devin ca Dumnezeu, să devin un dumnezeu! (”¦)”.

Părintele Rafail Noica – fragmente din conferinţa: “Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos”, Alba-Iulia, decembrie 2005