Introducere

Iubiti fraţi! Am intrat în limanul Postului Mare. Să ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi înşine cu luare-aminte şi în amănunţime: uşile pocăinţei se deschid pentru noi mai larg!

Fii iubiţi ai Bisericii, ce vă aflaţi neîncetat la sânii ei duhovniceşti! Ar fi trebuit ca noi să nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi înşine, pentru a ne curaţi petele păcatelor prin mărturisire şi pocăinţă: ar fi trebuit ca toată viaţa noastră să fie alcătuită din neîncetată luare-amin­te, din neîncetată pocăinţă – dacă viaţa noastră ar fi fost pe măsura numelui nostru. Acel chip al curăţiei la care noi trebuie să ajungem este desăvârşit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. După Sfântul Care v-a chemat pe voi, spu­ne Apostolul, şi voi fiţi sfinţi în toată petrecerea, căci scris este: Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt (I Ptr. 1, 15-16). Nesfârşită fiind desăvârşirea pildei de curăţie pe care o avem înainte, alergarea pocăinţei şi curăţiei e şi ea nesfârşită. Chiar dacă cineva a străbătut-o cu toată osârdia şi silinţa de care poate da dovadă omul, nici acela nu va putea ajunge la curăţia desăvârşită. Chiar dacă ar trăi mii de ani în pocăinţă necurmată, nici atunci nu ar ajunge la curăţia desăvârşită. Cei mai mari dintre sfinţii monahi au recunoscut în pragul morţii că pocăinţa lor era nu numai nedesăvârşită, dar nici măcar începută . Iar noi, după neputintele noastre, care cresc şi se înmulţesc fără încetare, vom fi în ziua plecării noastre din viaţa pământească foarte departe şi de acea sfinţenie cu care ieşeau din trupurile lor cuvioşii noştri Părinţi, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osârdnica lor statornicie în pocăinţă din vremea călătoriei prin pustia vieţii pământeşti.

“Pocainta este neaparat trebuincioasa pentru toti! Fiecare sa se foloseasca de pretioasa vreme daruita de milostivirea lui Dumnezeu! Fiecare sa se cufunde în fericita pocainta! Sa ne îndeletnicim cu ea mai ales de-a lungul acestei saptamâni, osebita si rânduita ca sa ne pregatim de taina spovedaniei si de tai­na, care urmeaza dupa aceasta, a împartasaniei. Sa nu jertfim aceasta sapta­mâna împrastierii nechibzuite: destul i-am jertfit acesteia pâna acum! Destul ne-am îndeletnicit cu pierzania de sine! Acum sa ne îndeletnicim cu mântuirea noastra! Sa deschidem ades cartea constiintei; sa ne cercetam în ea petele pacatelor, sa le pregatim de curatirea prin spovedanie. Nu îti cruta pacatele! Nu socoti vreo greseala ca fiind neînsemnata, ca având dezvinovatire; nu so­coti nevinovate nici un fel de obiceiuri si îndeletniciri osândite de Scriptura. Invinuieste-te pe tine însuti, ca sa primesti deplina îndreptatire de la Dumne­zeu. Hotaraste-te sa-ti dezgolesti fara sfiala ranile înaintea parintelui duhov­nic! Nu lasa în inima prietenie tainica, legatura tainica cu pacatul acoperindu-l, amânând descoperirea lui pe viitor: altminteri, pocainta ta va fi neade­varata, fatarnica, în sufletul tau va ramâne o asezare ce va pricinui continuarea vietii pacatoase. Pacatele nespovedite sunt repetate cu usurinta, ca si cum ar fi savârsite într-un întuneric de nepatrunscu hotarâre sa urasti pacatul! Tradeaza-l descoperindu-l la spovedanie, si el va fugi de la tine; da-l în vileag ca pe un vrajmas, si vei primi de Sus putere sa te împotrivesti lui, sa îl birui.

Aşa este! Cei care îşi petrec viaţa în luare-aminte necurmată, care iau mereu seama la sufletul lor, care bagă de seamă în el lucrarea cea de multe feluri a păcatului, care se lecuiesc mereu de această otravă prin pocăinţă, nu ajung la plinătatea vieţii duhovniceşti. Ce să mai spunem atunci de cei care trăiesc în nepăsare, care se află în necurmată împrăştiere, care nicicând nu se gândesc – sau se gândesc foarte rar, parcă în treacăt – la lucrul la care este cea mai mare nevoie să se gândească: la mântuirea lor? Voi spune despre ei ceea ce s-a spus deja despre ei; voi rosti hotărârea rostită deja asupra lor. O voi rosti cu inimă plină de amărăciune, dar fără a greşi – căci nu voi face altceva decât să repet cuvintele Apostolului, cuvintele lui Dumnezeu. Văduva ce petrece întru desfătare, de vie este moartă (I Tim. 5, 5-6).

“Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat. Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă.(…) în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări.

Să nu-i răsară cuiva gândul viclean: „Uşor se primeşte iertarea prin pocă­inţă: aceasta ne îngăduie să nu fim aspri faţă de noi înşine, să cutezăm a ne deda plăcerilor păcătoase. Mai mult: ea priveşte cu îngăduinţă înnoirea căde­rilor grele”. Nu! Nu aşa este dăruită iertarea păcatelor în pocăinţă. Ea este dă­ruită cu condiţia ca cel căzut în păcate de moarte să le părăsească. Asta reiese limpede chiar din cuvintele Mântuitorului: după ce a iertat-o pe curva adusă înaintea Lui la judecată de către farisei, El i-a zis: Du-te, şi de acum să nu mai pacatuieşti (In. 8, 11).

„Precum trupul nu din sine însuşi are viaţa sa, ci din afară, adică din pământ, şi nu poate trăi fără mijloace dinafa­ră, deopotrivă şi sufletul, dacă nu va fi renăscut de aici în pământul celor vii, dacă nu va fi hrănit acolo duhovniceşte şi nu va creşte duhovniceşte sporind in Domnul, dacă nu se va îmbrăca în haina frumuseţii cereşti, luată din însăşi Dumnezeirea, singur de sine nu poate vieţui nicicum în bucurie şi odihnă (Preacuviosul Macarie Egipteanul)

Rugaciune care se citeste in fiecare post

Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Incheiem cu acest citat graitor in lumina celor spuse de Sf Ignatie in predica sa :

“„Părinte! Ce să fac? Am căzut!” Bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te”. Fratele a zis: „M-am ridicat, şi am căzut iarăşi”. Bătrânul a răspuns: „Iarăşi ridică-te”. Fratele i-a întors cuvânt: „Dar până când să mă tot ridic?” Bătrânul a răspuns: „Până la sfârşitul zilelor tale”.“