Părintele Arsenie Boca – un Sfant printre noi…

Părintele Arsenie Boca – un Sfant printre noi… O intamplare adevarata relatata de Anca Vlad

Se implineste 1 an, de cand Parintele Arsenie Boca a intrat in viata si sufletul meu prin intermediul minunilor sale, binecuvantate, relatate de cei ajutati sufleteste si trupeste.
Totul a inceput cu o carte, care statea pe masuta bisericii mele de suflet, in care mergeam de doi ani. Pe acea carte, i-am zarit chipul si numele (marturisesc cu parere de rau, ca nu auzisem de el pana atunci, desi citisem multe carti religioase). O forta interioara ma indemna sa iau cartea, dar o secunda am ezitat, plecand de langa masa. Cand sa ies din biserica, „ceva” nemaiintalnit pana atunci, m-a oprit, facandu-ma sa ma intorc si sa cumpar cartea. A fost inceputul… de atunci nopti intregi citesc cu sufletul la gura carte dupa carte, iar cu timpul, in toata fiinta mea, se produceau mii de transformari.
In prima faza, eram ravasita, plangeam, imi revedeam firul vietii, al tineretii (cel plin de pacate). Parintele Arsenie, prin invataturile sale, ma educa… pas cu pas invatam ce anume trebuie sa schimb in viata mea si totul a inceput sa capete lumina si culoare. Imi indulceam sufletul (gol pe atunci) cu pildele sale si simteam ca incep sa evoluez, incepusem sa nu mai fiu eu.


El a fost deschizatorul usilor inimii mele, a tuturor compartimentelor, al inceputului meu spre credinta… a tuturor sentimentelor si trairilor mele autentice… ce aveau sa vina mai tarziu. Apoi, acea privire de nedescris, acei ochi nepamanteni pe care i-am zarit intr-o poza, tiparita intr-o carte, acea privire patrunzatoare, iti dadea un fior de nedescris.
Orice of aveam, orice durere, orice clipa de fericire care incepuse sa se iveasca si nu o puteam intelege, Parintele ma lamurea, vorbindu-mi prin cartile pe care le deschideam in fiecare seara. Cu timpul a ajuns sa-mi raspunda, strict la problemele care se iveau si care ma nelinisteau, indicandu-mi cartea pe care sa o iau, ca sa gasesc raspunsul (totul provenea de la o forta interioara).
El era sfatuitorul meu, fiinta mea draga care imi calauzea pasii, care ma transforma gradat, el devenise icoana sufletului meu.
In urma unei spovedanii nu am marturisit un pacat, din nestiinta, faptul ca dupa cele doua cezariene, am hotarat sa nu mai pot avea copii, cerand medicului operatia de rigoare (legarea trompelor uterine). Seara cand am deschis una din invataturile sale, ca sa gasesc iarasi, acele cuvinte pline de magnetism, de data aceasta, Parintele ma mustra. Citeam incremenita, cum vorbea de acest mare pacat, cat si despre urmarile lui. La urmatoarea spovedanie mi-am marturisit fapta, simtindu-ma vinovata si caindu-ma pentru ceea ce am facut. Sunt si alte intamplari de acest fel, in care de multe ori, intepeneam cu cartea in mana…
La un moment dat, trupul mi-a fost inundat de un dor nesfarsit de Parinte, simteam ca ma cheama, ca trebuie sa merg la Prislop, sa-l simt, sa ii imbratisez mormantul, multumindu-i totodata pentru tot ce mi-a daruit.
*
In 4 iulie 2011 plecam cu masina, cu cei doi copii minunati pe care ii am si cu fina mea impreuna cu fetita ei. Aveam de condus vreo 600 km pana la destinatia mea, adica pana la Sovata. Totul era minunat, doar o abatere mica de la drum, facea ca dorinta mea sa fie indeplinita. Era sansa mea, sa ajung la Omul Sfant, plin de divinitate.
Plecasem pe o zi ploioasa, o ploaie care se anuntase in toata tara, si cu cat ma apropiam de Prislop cerul era mai negru, ploaia devenise infernala, abia mai puteam sa conduc. Intrasem in panica, deoarece imi dadeam seama ca pe o asemenea ploaie nu puteam sta langa mormantul Sfantului. Am inceput sa-l strig pe Parinte, rugandu-l sa-mi acorde sansa, daca tot ajung acolo, sa pot sa ingenunchez si sa ating tarana aceea binecuvantata care ii acopera trupul lui sfant. Mai aveam 20 km de mers, plangeam si ma rugam intruna, masina mea zbura, am avut impresia ca am facut o ora pana la Prislop. Copiii si fina mea erau ingroziti cu ce viteza rulam in acele curbe inguste (eu nu le vedeam).
In momentul in care am parcat in fata Manastirii, credeti-ma pe cuvant, ca deodata ploaia s-a oprit si dintre norii aceea negri si-a facut aparitia soarele. Am inceput sa alerg „nebuna” spre mormant (desi nu stiam unde este… intr-acolo alergam) lasându-i pe toti in urma. Copiii ma strigau neincetat, m-am intors totusi o secunda, spunandu-le ca nu pot sa-i astept, pentru ca trebuie sa ajung repede la Parinte, ca ploaia vine imediat si nu am mult timp la dispozitie pentru a ma ruga. Asa s-a si intamplat, in momentul in care m-am ridicat de pe genunchi, a inceput sa ploua, la fel de tare incat a trebuit sa plecam (maicuta chiar a tras prelata peste mormant).
Parintele a ingaduit toate astea si ii multumesc din suflet, pentru ca mi-a indeplinit dorinta. Fina mea, asistand la toate acestea, a ramas profund impresionata si inevitabil l-a indragit pe Parinte atunci – nu stia foarte multe despre Parinte. Am coborat de la mormant si repede ne-am dus sa cumparam niste suveniruri. Printre altele, am ales si niste poze cu Parintele.                        
Am pornit iarasi la drum, dar copii fiind foarte obositi, am hotarat sa dormim peste noapte in Turda. Neplanuind dinainte oprirea acolo, nu aveam nici un fel de cazare si incepuse sa se intunece. Am rugat-o, in tot acest timp, pe prietena mea, ramasa acasa, sa-mi caute pe internet si sa-mi faca o rezervare la un hotel. Nu stiu ce eveniment era in Turda, dar buna mea prietena, a dat peste zece telefoane la diferite locatii, si peste tot se lovea de aceeasi fraza „nu mai avem camere libere”.
De data aceasta ne-am temut. Am oprit sa ne dezmortim putin, la 10 km de Turda, intr-un loc, unde, erau numai lanuri de porumb. Eu nu am coborat din masina si nici cele doua fetite.
Stateam ganditoare, fascinata de cele intamplate, cand deodata la geamul din stanga mea, a aparut din senin un batranel, tinand in mana o plasa de rafie. Am tresarit, fetitele chiar s-au speriat. Am coborat geamul, el m-a fixat si mi-a vorbit pe un ton hotarat: „Du-ma si pe mine pana in Turda”. Nici n-am apucat sa spun nimic, ca deja era in spate, langa copii. Finuta mea cand l-a vazut, ma intreba curioasa din priviri… cine-i? Am plecat cu totii. L-am intrebat de unde a aparut?, de unde venea?, si mi-a raspuns ca de peste lanurile de porumb. Ne apropiam de oras si mi-a spus sa-l las la intrare, dar… m-a si anuntat ca in Turda se construieste si greu am sa ajung la Salina.
Atunci, l-am privit in oglinda, o secunda… doi ochi frumosi, albastri, ma priveau si ei cu caldura, si-mi comunicau ceva mai mult… O clipa am inmarmurit, gandul mi-a zburat la Sfantul meu… nu am cuvinte sa povestesc senzatiile care ma treceau. Conduceam din inertie…, m-a vazut… si mi-a spus ca nu coboara la intrare, dar sa fiu atenta si sa ascult indicatiile lui. Nu aveam nici o sansa sa gasesc singura Salina, deoarece erau devieri de la drumul obisnuit, se construia masiv in oras. Dupa un timp de mers, mi-a zis ca v-a urma o curba mare, unde v-a si cobori, iar eu o sa mai conduc 1 km si am sa ajung exact la Salina Turda.
Mi-a intins doua hartii de un leu, binenteles ca i-am refuzat, ba mai mult, l-am rugat sa accepte de la mine niste bani, pentru a lua un taxi, deoarece, strabatusem tot orasul si se afla foarte departe de locul unde imi spusese sa-l las (la intrare).
Mi-a zambit si a dat usor din cap ca nu-i trebuie. Eram uluita si ma intrebam cum o sa ajunga pana acolo, fiindca abia mergea si era foarte batran (imi treceau si alte ganduri…).
Ne-a facut cu mana… Am pornit usor masina, dar credeti-ma ca nu am putut sa ma uit in oglinda, sau sa intorc capul, pentru ca stiam… ca n-am sa-l vad… ca nu mai era… Cred ca as fi intrat in panica. Dupa 1 km am ajuns la Salina… langa care se afla o pensiune, vorbisem la telefon, dar nu mai aveau liber decat o camera fara baie functionabila. Cand am coborat din masina, mi-a atras atentia un panou, o reclama la un hotel.
Am pus mana pe telefon si am sunat. Binenteles, aveau doar o singura camera disponibila, dar cu toate conditiile, asa c-am rezervat-o. Nu-mi venea sa cred, ca intr-un minut gasisem cazare, iar prietena mea se chinuise ore intregi, fara nici un rezultat. Numai Parintele nostru drag, a rezolvat totul, el ne-a insotit de la Prislop. In fine, toata vacanta noastra a fost reusita… gratie si rugaciunilor duhovnicului nostru pe care il rugasem sa le faca, cand am plecat de acasa, un preot deosebit, pe care Parintele Arsenie a facut tot posibilul sa mi-l scoata in cale, iar de multe ori prin acest om minunat, parca-l simt pe Parinte… cred ca l-a lasat pe el sa continue, drumul meu si al familiei mele, treapta cu treapta, spre o evolutie spirituala inalta.
*

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe fina mea mereu o indrumam sa citeasca despre Parinte, dar trebuia sa vina de la ea toate astea… nu era momentul ei. In discutiile noastre repetate ii aminteam de spovedanie, atat de importanta pentru orice pamantean. Se uimea de fiecare data atunci cand rasfoia una din cartile pe care le citeam si pagina se oprea fix la „ spovedanie ”, si de mai multe ori s-a intamplat lucrul acesta, sub ochii nostri Parintele ii arata ce trebuie sa faca. Cand concediul s-a terminat si urma sa revenim acasa, ea si-a dorit foarte mult sa ne intoarcem la Prislop, pentru a ne ruga si ai multumi Parintelui pentru tot.
Am ajuns acolo, de data aceasta a fost o zi superba si am fost binecuvantate, ca am putut sa stam asa mult cu Parintele. Cand am pornit masina, am franat brusc, deoarece la acelasi geam, nu stiu de unde a aparut o calugarita, incercand cu disperare sa ne opreasca. Ne-am speriat, am coborat din nou geamul si maicuta ne-a rugat sa o ducem pana la Caransebes. Pe drum a vorbit numai cu fina mea, spunandu-i… despre „ spovedanie” rostind aceleasi cuvinte pe care le folosea Parintele Arsenie. Cand a spus : „copii trag pacatele parintilor…”! am incremenit amandoua, uitandu-ne una la alta, am inteles ca Parintele Arsenie si-a facut din nou simtita prezenta sa divina, prin aceasta calugarita. (La o saptamana dupa concediu fina mea a mers si s-a spovedit).
Doamne ce zile binecuvantate, ce trairi emotionante, care trec dincolo de fire, ne-a oferit Marele nostru Sfant (asa cum il numesc eu… pe Parintele Arsenie).
Am simtit ca Parintele Arsenie este suparat, deoarece cand am plecat de la mormant, am promis ca voi destainui tot ce mi s-a ingaduit sa traiesc… Au trecut opt luni, am amanat mult, mereu imi propuneam ca saptamana viitoare sa imi fac timp… si tot asa…
Am avut ocazia de doua ori sa merg la Prislop, o data in septembrie si o data la inceput de noiembrie. O data cu masina mea, cu mai multe credincioase si o data cu o excursie organizata. Au intervenit schimbari de ultim moment in ambele cazuri. Atunci am stiut ca Parintele nu ma dorea acolo… nu dorea un om care nu se tine de cuvant.
Dragul meu Parinte, cu durere in suflet, te rog iarta-ma, ca m-am decis asa de greu si de tarziu sa scriu cele intamplate. Dumnezeu imi este martor ca tot ce am scris, asa s-a si intamplat, este suta la suta adevarat. Insa prin aceste cuvinte (randuri) nu pot sa descriu extazul clipelor pe care ni s-a ingaduit sa le traim, desi eram atat de nevrednice… dar vorba lui „cui vrea sa se descopere, se descopera”
Ma rog lui Dumnezeu, Parintele meu drag, sa-mi dea zile, ca sa ajung si sa ma rog, sa sarut si sa ma inchin, moastelor tale binecuvantate, care ne vor umple de mireasma dulce, sfanta si tamaduitoare…

P.S. : O enterocolita violenta pe care a facut-o fetita mea, ne-a tinut internate 24 ore in spital, moment in care am asternut aceste randuri, pe care astazi le cititi si voi (numai asa mi-as fi facut timp?).
Din vara trecuta si pana acum, s-au intamplat multe… am pierdut cat intr-o viata (financiar) dar am castigat ceva maret… sufletul. Cat a fost de urat… asa de frumos s-a incheiat. Dumnezeu este bun si mare si ne trimite oameni si sfinti printre noi ca sa ne ajute…
Gasesc si astazi raspunsuri la toate problemele mele, dar si la starile de fericire, atunci cand se ivesc in sufletul meu. Parintele Arsenie imi explica, asa cum a facut-o de la inceput, nelasandu-ma singura, cu toate framantarile mele…
Doamne ajuta !
24-03-2012

Despre "DUMNEZEU este IUBIRE" Blog Crestin Ortodox-- Cristina David

Ma numar printre cei care Il considera pe Dumnezeu Tatal Ceresc si Creatorul tuturor celor vazute si nevazute. Sufletul nostru este o particica din El iar stradania de o viata trebuie sa fie aceea de a nu Il pierde , de a-L avea mereu langa noi. El este Calea , Adevarul si Viata , dar este si Iubire in sensul cel mai inalt , mai inaltator in nemarginirea ei . Fara Dumnezeu orizontul cunoasterii noastre ar ramane foarte limitat iar sufletul nostru s-ar "pipernici" de tot , ca sa folosesc un cuvant intrebuintat in scrierile sale de Sfantul Ardealului , Parintele Arsenie Boca . Acestea le-am aflat de-a lungul vietii mele in timp ce in repetate randuri m-am simtit ridicata cu multa blandete dupa o cadere in valurile ei gata sa ma inec , ajutata apoi sa imi revin ca sa constat o data in plus, neindoielnica Prezenta Divina prin care nimic nu este imposibil a fi atins de cel care crede in El , daca Domnul Voieste stiind ca este spre Binele lui si nu spre pierzania sufletului. In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.
Imagine | Acest articol a fost publicat în Citate din scrierile marilor si daruitilor duhovnici, Marturii, Parintele Arsenie Boca - Sfantul Ardealului și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s