Ultimul „cămăraş” al Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei: monahul Valerian

O dată cu mutarea „de pe pământ la cer” a ultimilor mărturisitori trecuţi prin temniţele comuniste, putem spune că se încheie o epocă. Epoca marilor prigoniri dar şi a marilor mucenici. Figuri emblematice precum Arsenie Boca, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Dimitrie Bejan, Arsenie Papacioc şi alţii (pentru a-i aminti doar pe câţiva), şi-au asumat înfricoşătoarea misiune de „a-i înfrunta pe atei la ei acasă”, răscumpărând astfel, după cuvântul Apostolului Pavel (Efes. 5,17), veacul cel mai sângeros din istorie. Astăzi însă, când prigoana împotriva Bisericii a căpătat accente mai subtile, mărturisirea creştină e chemată la rândul ei „să-şi schimbe tactica”. Un astfel de demers îl constituie şi opera Cuviosului Ghelasie de la Frăsinei (1944-2003), în care regăsim atât filonul de aur al tradiţiei isihaste, cât şi deschiderea dialogal-polemică faţă de ştiinţă, filosofie sau chiar alte tradiţii spirituale. Raportarea la problematica atât de complexă a timpurilor moderne îşi are riscurile dar şi beneficiile ei…

Monahul Valerian inainte si dupa convertire la monahism

Un ucenic format la „şcoala” Cuviosului Ghelasie este şi monahul Valerian (alias Dragoş-Vasile Pâslaru), a cărui biografie e cunoscută mai ales în cercurile de intelectuali. Se poate spune că monahul Valerian a avut destinul unui personaj dostoievskian. (De altfel, încă din anii ’80 s-a făcut remarcat în rolul Alioşa din „Karamazovii” lui Dan Micu.) Atât în teatru cât şi în film (antologic e rolul Horia Sima din „Drumeţ în calea lupilor”, 1988), Dragoş-Vasile Pâslaru a interpretat cu pasiunea mistuitoare a omului însetat de absolut. S-a făcut auzit şi în evenimentele tulburi ale anilor ’90, când a cunoscut pe propria piele „ura proletară” a minerilor veniţi „să restabilească ordinea” în Piaţa Universităţii. Căutările sale au luat sfârşit în clipa sosirii la Mănăstirea Frăsinei, unde şi-a aflat limanul duhovnicesc în persoana Cuviosului Ghelasie, căruia i-a fost „cămăraş” în ultimii ani, până la plecarea acestuia la Domnul (2 iulie 2003).

Deoarece este o impietate să vorbeşti în termeni prea elogioşi despre un monah (o sentinţă din Pateric spune: „Să-ţi fie ocara ca lauda şi lauda ca ocara”), vom adăuga doar că, în ceea ce ne priveşte, am simţit în preajma monahului Valerian o linişte şi o trezvie care te fac să pluteşti deasupra tuturor grijilor lumii. Retras acum la Schitul Pătrunsa (jud. Vâlcea), fostul actor Dragoş-Vasile Pâslaru rupe din când în când tăcerea pentru a mărturisi despre marele său mentor. Într-un interviu-confesiune acordat recent lui Eugen Serea, ucenicul de altădată al Cuviosului Ghelasie apără memoria acestuia de atacurile nedrepte ale unor vechi şi noi detractori. Emoţionant e tonul deopotrivă calm şi ferm (sine ira et studio) cu care monahul Valerian îi pune la punct pe cei care n-au avut răbdarea – sau capacitatea duhovnicească – de a aprofunda scrierile Cuviosului Ghelasie.

După ce asculţi aceste mărturisiri te gândeşti că, în pustiul moral pe care îl traversăm azi, aceşti oameni constituie cu adevărat ultima redută a Ortodoxiei. Chiar dacă marii mărturisitori „s-au luat de la noi”, atâta vreme cât există o viaţă pustnicească, lupta nu e definitiv pierdută…

sursa  blogul lui Alexandru Valentin CRĂCIUN