Revista “Lumea monahilor”, iulie 2012:
MARTURII DESPRE UN MARTURISITOR

(fragmente)

IPS IUSTINIAN CHIRA, Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului:

M-am pomenit intr-o bună zi, la Cluj, cu Nicolae Steinhardt, după ce ieşise din puşcărie. „M-a trimis la dumneata Noica de la Păltiniş. Vreau să mă aşez intr-o mănăstire. Am vizitat mai multe, dar nu m-am putut ataşa de niciuna. El mi-a spus: «Te duci la episcopul Iustinian şi faci ce-ţi zice el!». Ce sfat imi dai?” „Păi, zic, du-te la Rohia. Du-te s-o cunoşti şi… dumneata vei decide.”

Si a mers la Rohia. Si a venit toamna si iarna si vara, doi-trei ani la rând. S-a ataşat total de Rohia. Sigur că autorităţile, securitatea mai ales, mereu presau pe Prea Sfinţitul Iustin, care era atunci stareţ, şi pe mine, la Cluj, ca să nu-l ţinem la Rohia, să-l trimitem la Bucureşti. Eu le-am spus, intr-o bună zi, securiştilor: „Sunteţi nişte mari dobitoci!” Ei s-au zborşit… „Da, da: sunteţi nişte mari dobitoci! Pentru că acest om este de mare valoare. Cei din Apus ar dori să-l aibă in mijlocul lor.”

Aici a fost in siguranţă, că era sub aripa Prea Sfinţitului Iustin. Era foarte greu pentru noi. Ni se spunea de către securişti: „Ce-l ţineţi pe jidanul ăla acolo? Un ticălos!”. Dar el s-a simţit extraordinar. Rohia i-a format un mod nou de a gândi. El credea, dar nu cunoştea in intimitate viaţa creştină. In această mănăstire a invăţat el viaţa creştină şi viaţa călugărească.

Aici i s-a dat ascultarea — pentru că dacă nu-i dădeam nicio ascultare in mănăstire, pur si simplu n-ar fi rezistat — să se ocupe de biblioteca mănăstirii, ceea ce pe el l-a incântat teribil. A doua sarcină care i s-a dat a fost cea de clopotar. Era si de aceasta foarte incântat. Şi era foarte râvnitor. La secundă trăgea clopotul la slujbe dimineaţa, seara, la miezul nopţii. Iubea foarte mult slujbele, mai ales Miezonoptica si Sfânta Liturghie. De la aceste două slujbe nu lipsea niciodată. Poporul l-a iubit foarte mult. Oamenii stiau că e evreu şi că s-a făcut creştin. Dar l-au iubit si pentru că îi plăcea să citească Psalmii la strană. Ii cunoştea in original si îi citea atât de frumos, incât parcă vibrau pereţii bisericii… Extraordinar! Aşişderea, i s-a dat posibilitatea să predice. Vorbea pe inţelesul poporului, spunea lucruri mari, importante, lucruri inedite. Predicile lui le-am tipărit intr-o carte care a apărut la Baia Mare, Dăruind vei dobândi.

Era intru totul ataşat de viaţa de mănăstire. Cu fraţii mergea la ascultare, râdea si glumea impreună cu ei ca un copil. Părinţii de aici, deşi erau foarte tineri, l-au luat in mijlocul lor, nu s-a uitat nimeni cu rezervă, cu dispreţ. Ii duceau lemnele, îi făceau toate hatârurile, căci de multe ori era capricios. Dar fraţii răbdau… mai făceau câte o glumă cu el… Aşa a trăit Nicolae ca în paradis, la Rohia, care i-a dat posibilitatea ca să guste viaţa creştină autentică.

El călătorea des la Bucureşti. Intr-o bună zi a plecat la Baia Mare unde stătea la o familie. Acolo s-a imbolnăvit, la sfârşitul lui martie, si a fost dus la spital. L-a chemat pe Prea Sfinţitul Iustin, stareţul mănăstirii de atunci, care a mers cu incă un călugăr de aici, Iustin. A mers la el in salon. El se uita mereu la Iustin. Se vedea că vrea să-i comunice ceva. Dar era lângă el umbra. Si nu i-a spus nimic. Când era la spital, i-a cerut prietenului său: „Citeşte-mi rugăciunile din ceasul morţii!”. Omul a citit rugăciunile, din cartea lui de rugăciuni. După ce a citit, Nicolae a spus: „Acum inchide cartea!”. A fost ultimul lui cuvânt. Omul a inchis cartea, a pus-o pe noptieră si a ieşit puţin afarâ. A intrat asistenta si aceasta a asistat la ultimele lui clipe.

Asta s-a intâmplat joi. Vineri primesc un telefon de la Cumpănaşu, preşedintele Departamentului Cultelor, un om dealtfel de treabă. „Prea Sfinţite, aţi auzit? A murit Nicolae Steinhardt.” „Da. Am auzit.” „Dar cred că nu mergem la inmormântare!” Zic: „Vom vedea!”. Şi am pus telefonul jos. Peste zece minute, iar mă sună: „Ştiţi, a murit Nicolae Steinhardt” — tot Cumpănaşu. „Da, ştiu!” „Dar n-o să mergi sfinţia ta, episcop, la inmormântarea unui calugăr simplu!” „Nu ştiu. Vom vedea!” Si am inchis din nou telefonul. Sună a treia oară telefonul, după oarecare timp. „A murit Steinhardt” „Da, a murit!” „Poruncă: nu cumva să mergi la inmormântare!” „Bine, domnule preşedinte. Vom vedea!” Şi imediat am urcat in maşină si am venit la Rohia.

Aici, luase foc securitatea, nu cumva să vină episcopul la inmormântare. Presau pe protopopi şi pe stareţ.

Dar ei le-au spus: „Noi n-avem puterea să poruncim episcopului să nu vină!”. Când am ajuns Ia Rohia, ei n-au mai indrăznit să zică nimic. Dimpotrivă, au intors foaia: “Vai, ne bucurăm că aţi venit!”. Lor le era foarte frică de o manifestare masivă... Au fost prezente la inmormântare vreo 70 de personalităţi. La inmormântare am vorbit eu, plecând de la un citat biblic: „Iată un evreu fără vicleşug” (discuţia intre Apostolul Filip si Natanael).

Am spus:

„Pentru dumneavoastră, cel pe care il avem in faţă a fost prietenul, omul de litere. Pentru popor (că a fost si popor mult!) este Părintele Nicolae. Noi inmormântăm pe monahul Nicolae, nu pe Nicu Steinhardt! In monahism este o regulă: când intra un om pe poarta mănastirii , nu contează cine e si ce a facut inainte. Trecutul nu ne interesează! De aceea, nici trecutul lui Nicolae Steinhardt nu ne interesează. Noi îl preţuim pentru ceea ce a devenit după ce a intrat in Mănăstirea Rohia. Iar dacă l-am intreba pe el — şi vă garantez că era foarte modest — n-ar fi acceptat să-l lăudăm, Doamne păzeşte! Pur şi simplu ne-ar cere să-L laudăm pe Stăpanul nostru, pe Iisus Hristos, în Care el credea la modul absolut.”

Pentru mine este o mare fericire că am sprijinit, că am ocrotit un om care era ca un sfânt. Trecutul lui nu-l ştiu, dar ştiu precis că era extrem de credincios faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Asta a fost foarte important.

sursa : Razboi intru Cuvant