Revista “Lumea monahilor”, iulie 2012:
MARTURII DESPRE UN MARTURISITOR

(fragmente)

Preot Ioan Pintea

Eu il ştiam inainte de a-l intalni faţă catre faţă, il ştiam din textele pe care Nicolae  Steinhardt le publica in revistele culturale mai ales din Transilvania. Revista Steaua, de exemplu. Intâlnirea a avut loc undeva in Bistrita-Năsăud, la un simpozion, şi atunci ne-am apropiat foarte tare. Am povestit despre textele pe care le publica in presa culturală şi am povestit despre cărtile care-i apăruseră până atunci şi pe care eu le citisem. Sigur, am povestit şi despre Rohia. Avusesem şi eu inainte un drum putin mai complicat la Rohia, iar părintele ştia despre acest drum al meu de la părintele Serafim. Prin urmare existau câteva date care ne legau: literatura, dragostea pentru Rohia.

– Cum era ca om?

Era extrem de viu. Orice moment, să spunem literar sau teologic, era trăit la maximă intensitate, cel puţin aşa am observat eu, aşa l-am simţit eu.

– Cum punea in practică ceea ce scria?

Cred că erau anumite texte literare care nu trebuiau puse neapărat in practică. Mă gândesc că textele teologice trebuiau puse in practică sau poate exista o practică inainte şi apoi aceasta devenea text. In orice caz, Nicolae Steinhardt rămâne un model — un model cultural, spun eu, si un model de monah, de călugăr ortodox.

– El este şi un model duhovnicesc. E o figură de Pateric?

E un părinte, dar e o figură cu totul cu totul aparte. Nu putem neapărat să spunem că părintele Nicolae Steinhardt e un duhovnic in inţelesul clasic al cuvântului.

– N-avea cum, nici n-a fost hirotonit!

Sigur! Nu putea! N-a primit această binecuvântare, insă, prin tot ceea ce a făcut, devenise un mai mult ştiutor, devenise un avvă. Si iată, faptul că până in ziua de astăzi, noi îi spunem parintele Nicolae, deşi el n-a fost hirotonit preot niciodată, inseamnă foarte mult.

– De altfel, părintele Ioanichie Bălan l-a inclus în convorbirile lui duhovniceşti, alături de alţi duhovnici iluştri.

El face o figură aparte şi in aceste Convorbiri duhovniceşti, in care, dacă aţi observat, nu există practic un dialog cu Steinhardt. Eu am descoperit mai târziu convorbirea cu Ioanichie Bălan, o convorbire extrem de importantă pentru atitudinea lui monahală, dar şi socială. Convorbirea aceea, după câte ştiu eu, nu a apărut.

– Era incomodă…

Sigur! Era incomodă pentru vremurile acelea…

– Părinte, dacă ar fi să-l asimilaţi unei figuri din Pateric sau unui sfânt, cu cine l-aţi asemăna, din istoria bisericii?

Cu patronul lui, cu Sfântul Nicolae. Nu intămplător se lăuda mereu că poartă un asemenea nume şi, dacă vă aduceţi aminte, are un text despre Sfântul Nicolae si Sfântui Casian, în care arată două tipuri de comportamente. Eu îl regăsesc pe Steinhardt mereu în comportamentul Sfântului Nicolae.

– Cel milostiv, cel iubitor, cel foarte aproape de oameni.

Cel milostiv, cel iubitor, cel foarte aproape de oameni, dar şi cel drept si cel foarte sever.

– Părinte, îl vedeţi ca sfânt?

Aici e mult de discutat. Cristian Bădiliţă a scris un text despre sfinţenia lui Nicolae Steinhardt. El spunea la un moment dat: „Un asemenea sfânt mi-aş dori in calendar!”. Sigur că si eu, ca tânăr foarte apropiat de părintele Steinhardt, mi-aş dori un asemenea sfânt, numai că e un sfânt care ar ieşi intr-un mod foarte curios din tipicul calendarului. Dar, dacă Dumnezeu va dori, probabil se va intâmpla acest lucru. Suntem destul de aproape de biografia părintelui Steinhardt incă nu putem să măsurăm distanţele acestea cum s-ar cuveni si de aceea atunci când auzim „Nicolae Steinhardt — sfânt“, tresărim. Cred că şi el ar tresări si ar spune, cum spunea adeseori, strigand oarecum din curtea mănăstirii Rohia spre noi, care stăteam undeva sus, pe treptele paraclisului: „Măi, să fie!”.

Au consemnat Cristian Curte si Remus Rădulescu

(Din: revista Lumea Monahilor nr.61, iulie 2012)