(Auto)Portretul Parintelui Ghelasie de la Frasinei în dialogurile sale – Parintele Jean Nedelea (I)

Pr. Jean Nedelea: (Auto)Portretul Părintelui Ghelasie în dialogurile sale (Conferinţa inaugurală la Cel de-al Treilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, Univ. „Transilvania” Braşov, 24 noiembrie 2011)

Accesul nostru la propria fiinţă, la unicitea ei, e o taină. Şi, ca în cazul oricărei taine, nu participăm la taina unicităţii noastre de făptură, nu o putem contempla şi descoperi altora decât în genunchi, adică în ritual de rugăciune, în dialog cu Dumnezeu. În ritualul iconic şi hristic, la care a răspuns prin gest de nevoinţă, rugă şi închinare, Cuviosul Ghelasie şi-a descoperit propriul chip. Şi desoperindu-şi în Icoana Fiului chipul de fiu, ni l-a făcut cunoscut şi nouă, fiii aceluiaşi Părinte iubitor.


În dialogurile sale „faţă către faţă” sau în cele epistolare, dialoguri înmiresmate adesea de colocvialitatea sa cu Cerul, Părintele ne-a descoperit destul de limpede cine este, ne-a înfăţişat chipul său din afară şi din lăuntru. A simţit că e necesară această autoportretizare, întrucât ştia că e adesea murdărit, compromis şi condamnat şi că, aşa cum îi prevestise Părintele Arsenie Boca, va fi „pricină de tulburare pentru multe duhuri”.
Prezentarea mea nu se adresează întâi de toate celor ce, prin grija şi iubirea lui Dumnezeu, l-au cunoscut în calitate de ucenici pe Părintele Ghelasie. Nici celor ce l-au descoperit întru bucurie în opera sa. Căci toţi aceştia cunosc mai bine decât mine chipul Părintelui. Prezentarea mea se adresează mai ales celor ce nu-l cunosc pe Părintele Ghelasie, celor ce s-au poticnit de ineditul limbajului şi stilului său, celor grăbiţi să judece înainte de a face un minim efort de înţelegere, celor „mai plini de zel”, „mai stricţi” şi „mai răi de gură”. Tuturor acestora, printre care mă număram şi eu până mai ieri, mă adresez acum. Nu înainte însă de a le spune celor ispitiţi de „duhul hipercorectitudini” lingvistice, dogmatice sau morale şi de a le reaminti ucenicilor cu sabia ridicată spre a tăia urechi surde, cuvintele Părintelui Ghelasiei: „lasă mă tăticule, că trebuie şi din aceştia… ca să mai sperie pe cei ce vatămă şi strică vieţuirea în Biserică. Ei sunt pentru organism ca nişte celule de apărare care, chiar dacă uneori mai şi greşesc, urmăresc şi au rolul de a păzi sănătatea organismului şi de a distruge viruşii şi microbii. Intenţia lor o apreciază Dumnezeu, dacă este cu adevărat curată” (Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 61).

Într-o scrisoare adresată în 2001 arhimandritului Mina Dobzeu, Părintele Ghelasie şi-a prezentat succint viaţa. Pentru că autoportretul interior ne interesează în mod deosebit aici, reţinem din descrierea vieţii sale doar acele note ce ne ajută să înţelegem mai bine omul cel tainic al inimii, însoţindu-le de comentarii proprii.
A venit în existenţă cu o înzestrare genetică deosebită, fiind „Fiu de Preot, dintr-un Neam de Preot, atât după Tata, cât şi după Mama”. În viaţa Părintele Ghelasie va înflori, aşadar, o veche descendenţă preoţească pe linie atât maternă, cât şi paternă. Moştenise, prin urmare, gestul cultic.
„Nebun din naştere”, cum îl numea mama sa, altfel spus atipic de mic, era atras de viaţa Bisericii la care participa alături de tatăl său. Având patima lecturii, a citit încă din liceu „multă literatură şi îndeosebi filosofie şi istorie”. Dar, aşa cum mărturisea, găzduia în sufletul său «un DUH mai tare decât toate: „DUHUL mistic Creştin”. CHIPUL DOMNULUI HRISTOS era aşa TARE în mine, încât niciodată nu s-a şters, chiar dacă am trecut şi eu prin „păcatele mele”… Poate „şirul de Preoţi” din Neam în Neam au strâns în mine un „Ceva” ce nu putea fi distrus».
Ajunge asistent medical în Munţii Apuseni, unde îl cunoaşte pe Pustnicul Arsenie Praja, care îl iniţiază, timp de trei ani, în mistica iconică de nuanţă carpatină.
În 1973 intră în viaţa monahală la mănăstirea Frăsinei, unde din 1990 va sluji în calitate de ieromonah şi duhovnic. Scrie Mistica iconică după tradiţia din Munţii Apuseni şi multe alte lucrări ce redau experienţa sa interioară complexă. Opera sa unifică „iconic” medicina, ştiinţa, metafizica, pe de o parte, cu mistica, ascetica şi liturgica, pe de altă parte. Este o operă extrem de unitară, de incitantă şi de vie, deşi ineditul limbajului o fac până astăzi aproape inaccesibilă. Majusculele din abundenţă, ce sfidează regulile limbii române, sublinierile, cursivele fac din scrisul Părintelui Ghelasie cea mai grea încercare ascetică la care poate fi supus un cititor contemporan ca mine. Dar purtarea crucii lecturii merită din plin, căci înalţă sufletul către zări cereşti. Pe cât de neatractivă este la început slova Părintelui, pe atât de atractive, de surprinzătoare şi de minunate sunt orizonturile duhovniceşti pe care le deschide.
Chiar ucenici ai Părintelui mărturisesc răspicat că întâlnirea cu farmecul personalităţii sale i-a motivat pentru citirea şi aprofundarea scrierilor lui. Ceea ce ar însemna că duhovnicul Ghelasie era mai atrăgător decât autorul omonim. Dar Părintele Ghelasie ţinea la specificul scrisului său, căci socotea că este propriu formei sale de cunoaştere: «Scrisul meu este însă în „forma mea” de „cunoaştere-căutare” generală de la filosofie până la Ritualul Liturgic (ce face pe unii să mă suspecteze de amestecuri şi falsificări)».
Totuşi trebuie mărturisit că „toate preocupările legate de cărţile sale — scrierea, publicarea şi discutarea lor — erau puse, ca importanţă, cu mult în urma îndatoririlor pe care le avea ca preot, ca duhovnic şi ca monah, îndatoriri pe care le îndeplinea ireproşabil” (Cătălin CIOABĂ, „Literă moartă, literă vie”, în vol. Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 205).
A îndrăgit sculptura, pictura şi apicultura. A fost un profund cunoscător al sufletului omenesc, având foarte mulţi fii duhovniceşti dintre oamenii simpli şi învăţaţi. Numeroşi intelectuali îi păstrează şi astăzi o vie recunoştinţă şi sunt mult mai deschişi decât teologii de şcoală spre semnificaţiile adânci ale vieţii şi operei sale.
Nu s-a considerat un teolog. A acceptat cu smerenie criticile ce i se aduceau: „Lăsăm pe fiecare să se folosească sau să respingă, după Duhul propriu al fiecăruia”; „Cei ce vor să mă judece să fie sănătoşi şi isteţi… Prin aceasta voi păstra şi eu Chipul de TAINĂ Călugăresc”.
S-a păstrat mereu în smerenie: „Despre Virtuţile mele n-am ce vorbi. Despre păcatele mele, ce să spun… nu vreau să smintesc pe nimeni cu ele… Nu am nici o pretenţie de scriitor sau de mare duhovnic…”. Îi plăceau călugării statornici. A fost un ascet de vocaţie, cu o profundă cunoaşetere a semnificaţiei hranei pentru sănătatea fizică şi duhovnicească a omului. Îşi făcuse dintr-un butoi, de dimensiuni mai mari, chilie. S-a stins încet din viaţă în 2003, după o suferinţă de trei ani, în urma unei boli ereditare.
De unii a fost considerat sfânt, de alţii alăturea cu drumul.

Părintele Jean Nedelea,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea din Bucureşti

– va urma –

NOTA  admin – Manastirea Frasinei se afla in comuna Muereasca, in apropiere de Ramnicu Valcea si este cunoscuta mai ales prin faptul ca este singura manastire ortodoxa din Romania unde femeile nu au voie sa intre.

La Manastirea Frasinei, regulamentul Sfantului Calinic este pastrat cu strictete: nu se manca niciodata carne, nu intra niciodata femei si se face slujba la miezul noptii pana dimineata. Acest regulament se tine si la manastirile de pe muntele Athos din Grecia.

Manastirea are forma de cetate si a fost ctitorita de Sfantul Calinic de la Cernica, episcopul Ramnicului, intre anii 1860-1863.

Sfantul Calinic a vrut sa-l aduca pe cunoscutul pictor Gheorghe Tattarascu pentru pictura dar acesta nu a putut veni din cauza unor angajamente. L-a recomandat pe Misu Pop din Brasov care termina pictura bisericii in primavara anului 1863. Aceasta este realista, in stil academic. Predomina culoarea albastru. Sfantul Calinic a sfintit lacasul la 12 mai 1863. Hramul manastirii este Adormirea Maicii Domnului

 

Despre "DUMNEZEU este IUBIRE" Blog Crestin Ortodox-- Cristina David

Ma numar printre cei care Il considera pe Dumnezeu Tatal Ceresc si Creatorul tuturor celor vazute si nevazute. Sufletul nostru este o particica din El iar stradania de o viata trebuie sa fie aceea de a nu Il pierde , de a-L avea mereu langa noi. El este Calea , Adevarul si Viata , dar este si Iubire in sensul cel mai inalt , mai inaltator in nemarginirea ei . Fara Dumnezeu orizontul cunoasterii noastre ar ramane foarte limitat iar sufletul nostru s-ar "pipernici" de tot , ca sa folosesc un cuvant intrebuintat in scrierile sale de Sfantul Ardealului , Parintele Arsenie Boca . Acestea le-am aflat de-a lungul vietii mele in timp ce in repetate randuri m-am simtit ridicata cu multa blandete dupa o cadere in valurile ei gata sa ma inec , ajutata apoi sa imi revin ca sa constat o data in plus, neindoielnica Prezenta Divina prin care nimic nu este imposibil a fi atins de cel care crede in El , daca Domnul Voieste stiind ca este spre Binele lui si nu spre pierzania sufletului. In mintea si intentia mea paginile care vor forma acest mijloc de comunicare usor si lesne de accesat vor incerca sa prezinte cititorilor sfaturi de mare folos duhovnicesc desprinse din scrierile sau spusele marilor sfinti parinti si daruitilor duhovnici ai lumii crestin ortodoxe.
Imagine | Acest articol a fost publicat în Avva Ghelasie, conferinte pe teme crestin ortodoxe, Notele autoarei la cele postate, Parintele Ghelasie de la Frasinei, Viata Monahala și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s