Autoportretul launtric al Parintelui Ghelasie
Autoportretul lăuntric al Părintelui Ghelasie, oglindit fie şi numai în dialogurile sale, are tuşe numeroase, de mare fineţe, ce trimit către iconicul tainic al fiinţei lui. Reţinem aici însă doar acele contururi şi culori ce ne relevă un minicrez al său şi ne descoperă, pe fundalul universalului ortodox, acele trasături specific carpatine ale chipului său.
Părintele Ghelasie a fost monah ortodox, fidel tradiţiei răsăritene şi tradiţiei mistice iconice carpatine convergente celei dintâi. „Să ştiţi că – în condiţiile unei spiritualităţi foarte contradictorii ca cea de astăzi – noi, creştinii, trebuie să evidenţiem în primul rând modul nostru teologic ortodox […] Şi eu încerc, prin vorbirea mea, tocmai această încadrare în reperele de bază ale teologicului Sfinţilor Părinţi” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, interviuri realizate, diortosite şi comentate de drd. teol. Gabriel MEMELIS, în vol. Iconarul iubirii dumnezeieşti, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 70).
Părinţii săi călăuzitori au fost deopotrivă Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit în general, dar deopotrivă şi pustinicii români Neofit şi Arsenie Praja. Preocupările de mistică erau rezultatul opţiunii sale pentru viaţa monahală, căci stihia misticii e „aerul” (pneuma) tare – de pe piscurile cel mai înalte şi din vecinătatea abisurilor – inspirat de monahul ortodox.
Statornic şi fidel păstrător al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Cuviosul Ghelasie a fost şi un dinamic interpret al Tradiţiei răsăritene, realizând astfel o minunată întrepătrundere între fidelitatea faţă de Adevăr şi actualizarea hermeneutică a Lui în context (post)modern: „De aceea nu pot spune că am un mesaj special de transmis, ci [încerc] numai o actualizare a mesajului creştin, aşa cum zice Părintele Stăniloae, în contextul general de spiritualitate contemporană” (Ibidem). Acelaşi adevăr este exprimat mai limpede şi mai plastic de Cuviosul de la Frăsinei într-un alt dialog: „Cred că ceea ce au spus Sfinţii Părinţi trebuie spus din nou, adică actualizat, redat înţelegerii noastre, făcut să fie auzit şi de urechile prezentului. […] În ce mă priveşte, eu nu spun absolut nimic nou, dar absolut nimic, nu am nici pe departe vreo pretenţie din asta, nu sunt inventatorul prafului de puşcă şi nici al maşinii cu aburi, ci lucrul pe care mi-l doresc din toată inima este să pun două-trei accente acolo unde lucrurile au rămas atâta vreme nemişcate şi au sfârşit prin a fi uitate. Şi fac acest lucru în felul meu, aşa cum mă pricep eu mai bine, ca un Ghelasie prostănacul ce sunt / subl. mea, JN ” (Cătălin CIOABĂ, art. cit. supra, p. 205).
Fondul comun al spiritualităţii filocalice răsăritene, crede Părintele Ghelasie, se transpune în caractere sau veşminte specifice. Astfel, pe lângă caracterul sinaitic, athonit, slav al spiritualităţii ortodoxe, Părintele vorbeşte şi de un specific carpatin al acestei spiritualităţi ortodoxe comune, lăsând altora însă bucuria aprofundării acestui specific: „Eu însă am găsit în partea Ardealului această tradiţie a pustnicilor din Apuseni care urmează practica eremiţilor din mănăstirile Râmeţului. Am surprins aici un specific pe undeva deosebit, care denotă tocmai partea caracterială autohtonă care nu este în contradicţie cu fondul comun filocalic. Accentuez că fondul Filocaliei rămâne comun, fiind acea duhovnicie a Duhului Sfânt transpusă, îmbrăcată însă în forme proprii, individuale. În acest sens se poate spune că eu încerc să evidenţiez un specific al monahismului nostru românesc, dându-i un fel de formă şi, în acelaşi timp, o distincţie. Să considerăm deci că este o încercare a mea, un fel de atenţionare menită să îndemne la o eventuală continuare a cercetării” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, p. 72).
Intuind, cu fineţea ce-l caracteriza, că pe această temă a specificului naţional a spiritualităţii pot surveni alunecări şi rătăciri grave, Părintele atenţiona: „Trebuie însă evitată extrema de a crede că isihasmul carpatin este superior celorlalte sau că ar aduce ceva în plus, în sensul unei invenţii faţă de fondul comun filocalic; acesta, repet, rămâne acelaşi, numai că este transpus, îmbrăcat în caractere specifice”.
Dar în ce ar consta mai concret acest specific autohton, carpatin al spiritualităţii ortodoxe universale?
Urmând tradiţiei pustnicilor din zona Râmeţilor, Părintele Ghelasie numeşte iconic caracterul specific Ortodoxiei româneşti. Cum se justifică însă această numire istoric şi doctrinar?: „De ce îi spun iconic? Pentru că se zice că eremiţii din munţii Apuseni se numeau ei înşişi iconari; nu în sensul că ar fi fost pictori de icoane, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară faţă de icoană, practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevăraţi purtători de icoană, de chip iconic, ceea ce înseamnă că modalitatea lor de mistică teologică creştină era concretizată în acest sens”. Iconicul acesta ar fi fost dat chiar de mediul natural bogat din munţii Apuseni şi de echilibrul deosebit în care a fost văzută relaţia dintre suflet şi trup la români. Caracterul carpatin, centrat pe o mistică a icoanei, acordă o valoare deosebită şi trupului şi ritualului liturgic, ca limbaj al trupului. Mistica icoanei e mistica Întrupării şi ne descoperă cum se poate întrupa spiritualul, nu doar cum se poate transfigura trupescul, materialul. „În sens iconic carpatin, repet încă o dată, toată taina nu este de a trece de la material la spiritual, de la trupesc la duh; ci, trebuie bine subliniat, taina este aceea a trecerii de la spiritual, de la duh, într-o întrupare care să participe la duhovnicescul propriu-zis. Dacă în sensul obişnuit, tradiţional, al teologicului athonit şi al Sfinţilor Părinţi, ceea ce este trupesc trebuie să se ridice la duhovnicesc, să se înduhovnicească, caracterul carpatin susţine că spiritualul înduhovnicit nu trece la un nivel superior, nu se izolează şi nu caută să antreneze partea corporală, trupească, materială pentru a o ridica la spiritual, ci spiritualul se face un fel de întrupare şi mai evidentă a duhovnicescului, în aşa măsură încât, la un moment dat, partea materială, corporală devine un locaş, un altar, chiar un fel de preînchipuire euharistică”. („Dialoguri Diogenice…”, p. 74).
Acest specific iconic al monahismului românesc este modul în care poporul român a păstrat, prin memoria ancestrală de rai, care e un soi de nostalgie a paradisului, imaginea unitară a omului, ca trup şi suflet. Caracterul spiritual traco-getic „s-a concretizat într-un grad foarte mare cu ideea centrală a creştinismului: Întruparea lui Dumnezeu” (Ibidem, 76) Prin Întrupare Dumnezeu ia chip de om pentru a restaura icoana din adâncul său, adică împlineşte un act iconic. Dar fiind deopotrivă dăruire a Fiului lui Dumnezeu lumii (Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său fiu L-a dat…), Întruparea este şi împărtăşire. Fiul, icoana Tatălui, devine trup care se frânge spre iertarea păcatelor, adică trup euharistic. Vedem astfel cum se împleteşte în gândirea noastră românească exprimată de Părintele Ghelasie iconicul cu întruparea şi cu euharistia. Iconicul subîntinde şi subînţelege, aşadar, întruparea şi euharistia: „Icoana devine un fel de preînchipuire euharistică în care se arată tocmai această taină a prefacerii nevăzutului în trup de împărtăşire. Pentru specificul carpatin aşadar, icoana nu este o simplă reprezentare, nici doar o modalitate de a trece de la văzut la nevăzut, de la trupesc la duh; ci este altceva, este tocmai această taină în care Divinul se face trup şi se face împărtăşire, putându-se astfel comunica. Iar valoarea împărtăşirii nu este atât aceea că ne face pe noi să ne înduhovnicim, ci stă în faptul de a coborî acest duhovnicesc într-un concret de văzut al nostru pe care putem pur şi simplu să-l consumăm şi care devine parte integrantă din însăşi constituţia fiinţialităţii noastre întregi deopotrivă ca suflet, ca trup şi ca duh”. (Ibidem, p. 77).
Un monah deopotrivă al înălţimilor şi al adâncimilor, Părintele Ghelasie nu a căutat asemenea unui Mircea Eliade, o peşteră în Himalaia pentru o trufaşă autocunoaşte, ci L-a cunoscut pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu cotidian şi mai presus de cosmos, în taina butoiului acoperit cu tablă de la Frăsinei.
Reamintindu-mi de cei sceptici cu privire la autenticitatea ortodoxă a personalităţii Părintelui Ghelasie, închei prin înseşi cuvintele sale:
«Cer iertare pentru toate şi primesc acea „certare şi îndreptare”.
Nădăjduiesc astfel să nu fiu un „lepădat”, ci un „sărac” care cere „Milostivenia cea Iubitoare”».
Părintele Jean Nedelea,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea din Bucureşti
Dumnezeu este Iubire 