Avva Macarie Tanase, monahul îndelung‑rabdarii

Există oameni pe lumea asta de care ţi‑e dor pentru că atunci când eşti lângă ei simţi că‑ţi răspund la ceea ce este etern în tine, te fac să uiţi mizeria trecătoare a acestei lumi şi‑ţi aduc ceva din mângâierea veşnică. Un astfel de om, monah înalt la statură şi la măsură duhovnicească, este şi avva Macarie Prodromitul.

Îndrazneşte sa fii bun

Mi s‑a‑ntâmplat să mi se spună, de către unii tineri din vremea de azi, că ei admit existenţa lui Dumnezeu, doar că doresc ca El să‑i lase în pace! Pentru că nu ei au cerut să fie aduşi la existenţă şi de aceea îi cer să fie lăsaţi în voia lor. E vorba de tineri destul de inteligenţi cărora, se pare că educaţia şi cultura le‑a adus un soi de nefericire existenţială.

Drumuri greşite sunt tare multe, cel bun însă e unul singur şi acela duce către Dumnezeu. Cultura poate într‑adevăr să crească suferinţa atunci când omul află câte nu ştie şi îşi dă seama de câte nu va putea şti vreodată. Aceşti oameni sunt întotdeauna singuri, pentru că necredinţa însingurează. Cel credincios ştie că de la aproapele îi poate veni şi mântuirea dar şi moartea. Şi eu ştiu că fratele meu e salvarea mea, însă aceasta presupune dragoste. Şi aceasta este şi problema tinerilor despre care grăieşti: lor li s‑a răcit dragostea.

Din păcate, ştiu că asta se întâmplă în vremurile din urmă, părinte…

Dumnezeu singur ştie. Spui că sunt educaţi. Asta înseamnă că citesc mult, îşi pun întrebări, vor să înţeleagă lumea. Însă cel care a ajuns la credinţă nu mai are nevoie de căutări: Dumnezeu îi este îndeajuns pentru că îi umple tot şi îl poate face să înţeleagă mai mult decât ar putea înţelege vreodată adunând înţelepciune lumească. Dacă citesc mult, întreabă‑i dacă au citit şi cea mai bună dintre cărţi: Biblia. Că îşi pun întrebări iarăşi nu e rău: şi adevăraţii credincioşi au întrebări, deşi nu au îndoieli. Dacă însă îşi dau întâietate înţelepciunii, nu sunt pe drumul lui Dumnezeu ci pe calea lor. Iar calea lor nu le va aduce decât nefericire, pentru că… nu e calea Domnului!

Şi ce sfat le daţi?

Să nu mai cate să‑nţeleagă lumea, că e lucru zadarnic – nici măcar pe Dumnezeu, că e şi mai mare nebunie – ci mai bine să încerce să afle ce anume vrea Domnul de la ei. Şi atunci când vor pricepe asta, vor şti şi Calea. Numai să ţină minte, totdeauna, că Hristos a spus: „fără de Mine nu veţi putea face nimic!” – şi aşa vor dobândi smerenia care le lipseşte…

Da. Ştiu: „cunoştinţa îngâmfă”! În plus, eu mai cred că „cunoştinţa” ne dă şi iluzia că‑l putem păcăli pe diavol – nu‑i aşa, părinte?

Păi, când ţi se pare că te lupţi cu el, deja eşti păcălit…

Şi cum scapi atunci de cursele lui?

„Depărtează‑te de rău şi fă binele”.

Ştiu că aşa zice psalmistul David şi mai cred că are întru totul dreptate, dar în lume e greu de făptuit asta, părinte. Cum mă sfătuiţi să ajung la „împlinirea” acestui verset?

Ştiu şi eu? Îndrăzneşte să fii bun…

Şi cuvânt cu înţeles adânc a grăit bătrânul: îţi trebuieşte curaj ca să încerci să fii bun, pentru că mereu ţi se pare că eşti singur în făptuirea binelui. Însă aceasta nu este deloc adevărat: nu poţi fi singur când eşti cu Dătătorul binelui! Şi mi‑am adus aminte atunci că „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. (Ioan 16, 33).

Negrija la cele trecătoare şi curăţia de toate cele de prisos l‑au stăpânit întotdeauna pe avva Macarie. Mereu am vrut să‑i dăruiesc ceva, dar n‑am putut pentru că el nu este alipit de lucruri materialnice. Când îl întrebam de vreun lucru pe care să i‑l aduc îmi spunea că nu‑şi doreşte decât răbdare. Şi iarăşi răbdare. Că „cel ce va răbda până în sfârşit se va mântui” (Mt. 10,22) şi nici la desăvârşire, fără răbdare de ispite, nu poţi să ajungi. De la o vreme însă, văzând că tot îi dau ghes cu dorinţile mele de a‑l prosferisi cu ceva, s‑a înduplecat şi mi‑a cerut nişte vitamine. Bineînţeles că i le‑am adus bucuros. Mai târziu însă, aveam să aflu că şi pe acelea le‑a uitat în fereastră şi… s‑au topit la căldura soarelui!

Întors mereu cu mintea către Dumnezeu, bătrânul athonit păşeşte încet şi prin memoria mea, la fel cum calcă pe fiecare lespede prodromită rugându‑se neîncetat: cu dreptul „Doamne Iisuse Hristoase..”, cu stângul „Fiul lui Dumnezeu..”, apoi iar cu dreptul „miluieşte‑mă pe mine păcătosul”. Aşa călătoreşte spre veşnicie, la întâlnirea cu Dumnezeu, avva Macarie Prodromitul…

NOTA –  cuvintele părintelui Macarie au fost mai întâi întipărite în memorie şi abia mai apoi aşternute pe hârtie, iar la vremea de acum, diortosite pentru Lumea monahilor

fragment de interviu preluat din Revista Lumea Monahilor  nr. 62, august 2012