Santem adevărați doar atunci cand plangem

Plansul este la fel de firesc ca și rasul. Cred că ar trebui să plangem cel puțin la fel de des precum radem. La un moment dat oamenii au început să considere plansul ceva rușinos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rasul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plangea de multe ori, mărturisind că pană și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vanatului, nu mai sunt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.

Tata plîngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plangea la filmele proletare. Plangea cînd vedea bătrani săraci, copii flămanzi și îndeobște cînd vedea vreo nedreptate. Mămica radea de el. Acesta era singurul moment cand mămica îl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuși doar atunci cînd plange. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plangea la filme, ștergandu-și ochii cu mainile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atat de curat și atat de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mandria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atat de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sunt oameni care au plansul în interior. Aceștia sant cei mai frumoși oameni de pe pămant. Acest plans lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neimpliniți sau loviți de vreo suferință.
Acest plans lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plans măcar odată în viață, să plangi de-adevăratelea.

Sunt atatea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini.
Răsună atatea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plans, să ne facă să credem că plansul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflandu-se în cele mai sincere, cele mai sfașietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Și doar atunci cînd suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

Text preluat de pe blogul LUMINA FAPTELOR BUNE (Parintele Marius Ungurianu)