La mănastirea Sâmbăta a petrecut ca stareţ aproape zece ani de zile, până în anul 1949, dând naştere unei mişcări de renaştere spirituală nemaivăzută la noi. Largi pături ale populaţiei i-au căutat sfatul şi îndrumarea: de la ţăranii din satele din jur, la intelectuali, chiar la membrii ai familiei regale şi nu în ultimul rând legionarii aflaţi în clandestinitate sau în rezistenţa din munţii Făgăraşului, în zorii însângeraţi ai instaurării regimului satanic al comunismului. Părintele Arsenie a fost un adevărat îndrumător spiritual pentru toţi românii iubitori de Dumnezeu.

Legăturile sale cu legionarii constituie o altă taină care nu a fost dezlegată până în ziua de azi. S-au publicat recent şi cărţi despre urmărirea informativă a părintelui Arsenie de către serviciile secrete, obsedate fiind tocmai de aceste relaţii. Trebuie spus însă din capul locului: părintele Arsenie Boca nu a făcut nici o singură zi din viaţa sa politică. Calea urmată de el a fost exclusiv una spirituală şi la aceasta a încercat să-i aducă pe toţi cei care l-au căutat cu bună credinţă. Ca atare, toate filajele şi urmăririle sale începute pe această temă de siguranţa antonesciană încă din 1943 şi continuate cu şi mai mult zel de securitatea bolşevică nu au putut dovedi nimic altceva. Mai trebuie însă precizat un lucru. Legionarismul nu a fost (numai) o cale politică, ci în primul rând o cale spirituală, formativă. Iată de ce am afirmat că adevărata legătură a lui Arsenie Boca cu legionarii reprezintă o taină care a fost probabil dusă dincolo de mormânt de toţi cei implicaţi.
Această taină a fost însă pentru comunişti o permanentă obsesie. L-au hărţuit încontinuu pe părintele Arsenie, l-au arestat pentru scurt timp pentru a-l ancheta, iar în cele din urmă, neputând găsi nimic concret („politic” sau „conspirativ”) împotriva sa, l-au mutat în anul 1949 la mănăstirea Prislop. La dosarele sale s-au adunat file peste file, dar acum putem spune cu siguranţă că declaraţiile sale date în cadrul anchetelor, deşi probabil nu conţin date false, nu redau adevărul întocmai şi cu toate nuanţele sale, mai ales sufleteşti. Ele sunt nişte informaţii date silit, pentru uzul securiştilor, şi atât. Realitatea e mai adâncă şi se percepe cu alţi ochi decât cei de lut cu care suntem înzestraţi.
Nici în perioada petrecută la Prislop, până în 1959, părintele nu a fost slăbit de supravegherea Securităţii. De aici a mai fost arestat în două rânduri, odată pentru a fi trimis pentru un an de zile la Canal, iar a doua oară ţinut câteva luni în arest.
Una din cele mai mari obsesii ale comuniştilor a fost lupta împotriva lui Dumnezeu. Ca atare, şi împotriva celor prin care Dumnezeu se manifesta, aşa cum o făcea prin minunile părintelui Arsenie Boca. Numărul mărturiilor în acest sens este covârşitor şi ar fi impresionant chiar dacă ar fi adevărate doar o parte din ele. Se pare că şi acestea au intrat în atenţia Securităţii, care se chinuia efectiv, dar fără rezultat, să-l demaşte drept un şarlatan. Voi aminti aici numai două exemple, bazate pe indicii palpabile venite tocmai din această direcţie.
Pentru suflarea creştină, una din minunile părintelui Arsenie este aceea că fiind închis la Canal, a aflat prin descoperire de moartea mamei sale, plecând în chip tainic, în duh, la înmormântarea acesteia. Se spune că acest lucru este confirmat de martori, atât dintre cei întemniţaţi la Canal, cât şi de cei prezenţi la înmormântare. În tot cazul, pentru scurt timp s-a produs o rumoare printre gardienii canalului, căci cel întemniţat nu era de găsit, până când, în fine, a reapărut. În dosarele Securităţii se consemnează o declaraţie a sa (într-o discuţie cu una din “surse”) în care neagă, desigur, cu seninătate, faptul că ar fi putut „evada” pentru a merge la înmormântarea mamei sale, afirmând că ar fi avut doar o “presimţire” şi atât. Pentru logica omenească – perfect adevărat. Cu siguranţă că nu a evadat, pentru că nu ar fi putut evada. Minunea care s-a întâmplat ţine de un alt plan.

Al doilea exemplu este o vorbă spusă unuia din turnătorii puşi să dea informaţii despre el, după scoaterea sa de la mănăstirea Prislop şi trecerea sa forţată în viaţa civilă, ca pictor de icoane la Patriarhie în anii ’60. Anume (e inutil să ne îndoim că părintele cunoştea „calitatea” celui cu care stătea de vorbă) îi spune acestuia că ştie că Securitatea îl urmăreşte în permanenţă şi că dosarul său are deja peste 1000 de pagini. Veridicitatea afirmaţiei a fost confirmată de autorii cărţii “Părintele Arsenie Boca în atenţia poliţiei politice din România”, George Enache şi Adrian Nicolae Petcu.

S-au publicat volume întregi care conţin numeroase mărturii despre minunile părintelui Arsenie. Dar parcă pentru a stăvili un accent disproporţionat pus pe această latură, el însuşi nu considera că ea este cea care trebuie să primeze în viaţa noastră. Accentul trebuie pus altundeva, pe credinţa necondiţionată şi pe rugăciunea izvorâtă din aceasta:
“Încrederea în Iisus care a rămas aceeaşi ca şi în primul secol al creştinismului, aceasta ne aduce realizarea rugăciunii noastre.
Dar noi cei de astăzi nu mai avem încredere, prin faptul că nu mai vedem miracole petrecându-se la tot pasul. Ele nu mai sunt necesare în prezent, pentru că religia creştină s-a consolidat definitiv şi cine trăieşte şi iubeste pe Iisus cu adevărat, acela vede zilnic minuni în tot ce se întâmplă cu el însuşi. Iisus de altfel încă de pe atunci spunea: “Fericiţi cei ce nu văd şi cred”, iar ucenicilor le spunea: “Vor fi mulţi care vor dori să vadă ceea ce vedeţi voi şi nu vor putea”.
În toate vieţile sfinţilor s-au petrecut minuni cu ei înşişi. Insuccesul rugăciunii noastre se datoreşte necredinţei, îndoielii. “Dacă veţi putea crede” răspunde Iisus celui ce-L întreabă de poate face o minune cu fiul său.
Puterea lui Dumnezeu este egală cu credinţa omului. Dacă totul este posibil celui ce crede, depinde numai de el. Cine doreşte mult, să creadă mult. Cel ce ezită şi se îndoieşte este ca valul mării ridicat şi dus de vânt.”
Obsesia „legionară” a Securităţii în ceea ce-l priveşte pe părintele Arsenie a continuat până târziu, în anii ’80, când informatorii erau trimişi printre altele cu misiunea de a afla dacă sau în ce măsură în biblioteca părintelui se află cărţi legionare. Credem că e vorba de un demers cu totul inutil, căci Arsenie Boca se afla oricum pe o altă linie, cea “situată deasupra”, e drept, cea către care tinde şi se străduieşte şi Mişcarea Legionară, el însă neimplicându-se într-o altfel de rezistenţă împotriva comunismului decât cea spirituală.
Chiar şi aşa, atitudinea aceasta îi ardea pe comunişti, nu le dădea tihnă. Pentru ei, ca pentru toţi necredincioşii, focul spiritual cu care luau contact era generator de tulburări şi obsesii. Ei cădeau în propria lor capcană, a luptei asidue împotriva a ceva ce voiau a dovedi că nu există: “Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu , cade în propria sa sentinţă. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul şi absurdul ei: al luptei şi al minţii care o conduce”.
În schimb, pentru cei „curaţi cu inima”, acest foc care emana din personalitatea harismatică a părintelui Arsenie era un semn al realităţii divine, al ridicării la un alt mod de existenţă, pe care numai sufletele vrednice sunt capabile să-l atingă. Ceilalţi îl simt şi ei, însă doar ca un chin interior, ca un disconfort perpetuu. Iată raiul şi iată iadul!

În anii 1970-80 părintele Arsenie Boca pictează Biserica Drăgănescu, din apropierea capitalei. Stilul „arsenian”, cum l-au denumit unii, este unul aparte, care îmbină în mod genial canoanele ortodoxe cu tuşe de-a dreptul moderniste, specifice sfârşitului de secol XX. Iar conţinutul pictural reprezintă o adevărată predică în imagini, unele cu caracter profetic, altele figurând învăţăturile creştine despre calea desăvârşirii spirituale pornind de la condiţia omului modern.
Se spune că şi această pictură confirmă harul profetic al părintelui Arsenie. E posibil, dar nici anumite exagerări nu sunt binevenite. E adevărat că sunt reprezentate realizări tehnice gen telefon mobil şi navetă spaţială, care încă nu existau în anii 70, dar cu siguranţă că cel puţin concepte sau idei ale acestora existau în orice reviste de popularizare a ştiinţei prezente şi la noi în acei ani. Acestea sunt mai degrabă elemente menite să ne sugereze o adresare către „omul viitorului” (privind dinspre acea vreme), adică omul zilelor noastre, care este familiarizat cu asemenea invenţii şi încă altele pe deasupra.
Ceea ce rămâne tulburător şi inexplicabil este reprezentarea unui zgârie-nori în flăcări, menit să sugereze catastrofele care se pot abate asupra unei civilizaţii pe cât de evoluată tehnologic, pe atât de decăzute moral. O aluzie la 11 septembrie 2001? Cine ştie …

Părintele Arsenie Boca trece la cele veşnice pe 28 noiembrie 1989, cu puţin timp înainte de căderea regimului comunist de la noi. Înainte de trecerea sa a profeţit şi sfârşitul apropiat al dictaturii, ceea ce desigur era o nădejde nutrită de mulţi în acel context internaţional, dar a avertizat că aceasta se va întâmpla pe calea unor evenimente sângeroase.
Se spune că şi-a prevăzut şi data morţii cu mai mult timp înainte, atât prin viu grai, cât şi prin pictura de la Drăgănescu unde această zi, a Sfântului Ştefan cel Nou, este reprezentată în frescă. Parcă pentru a atrage atenţia asupra sa, este singura scenă al cărei stil iese din tiparele iconografice caracteristice restului picturilor.
Părintele Arsenie Boca a fost înmormântat la mănăstirea Prislop, într-un loc liniştit, sub o geană de pădure, un adevărat colţ de rai pentru cei care păşesc pe acele locuri.