Din scri­so­rile misio­nare ale Sfân­tu­lui Nico­lae Veli­mi­ro­vici (1880–1956)

Despre cele 7 spuse ale lui Hristos de pe Cruce, Sfântul Nicolae Velimirovici

Scri­soa­rea a 28-a – Des­pre cele 7 spuse ale lui Hris­tos de pe Cruce

Aţi vrut să ştiţi înţe­le­sul celor şapte spuse pe care Dom­nul le-a ros­tit de pe cruce. Dar nu sunt limpezi?

Prima: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac ”. Prin aceste cuvinte, Dom­nul a ară­tat în pri­mul rând mila Sa faţă de uci­gaşi, a căror rău­tate nu L-a lăsat nici în chi­nu­rile de pe Cruce; iar în al doi­lea rând a pro­cla­mat de pe vâr­ful stân­cii Gol­go­tei un ade­văr dove­dit, dar nici­o­dată băgat la cap – şi anume: că făcă­to­rii de rele nu ştiu nici­o­dată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl pro­slă­vesc. Căl­când legea lui Dum­ne­zeu, ei nu văd pia­tra de moară ce se pogoară nevă­zut asu­pra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dum­ne­zeu, ei nu văd cum îşi pres­chimbă pro­pria faţă în bot de ani­mal. îmbă­taţi de rău, ei nici­o­dată nu ştiu ce fac.

A doua: „Ade­vă­rat zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în Rai ”. Această spusă a fost îndrep­tată către tâlha­rul care s-a pocăit pe Cruce. Foarte mân­gâi­e­tor cuvânt pen­tru păcă­toşii care se pocă­iesc fie şi în ultima clipă. Milos­ti­vi­rea lui Dum­ne­zeu e negrăit de mare. Dom­nul îşi săvârşeşte misiu­nea şi pe Cruce. Până la ultima suflare, El mân­tu­ieşte pe cei care arată fie şi cea mai mică voinţă de a se mântui.

A treia: „Femeie, iată fiul tău”. Aşa i-a zis Dom­nul sfin­tei Sale Maici, care stă­tea sub Cru­cea iubi­tu­lui ei Fiu răs­tig­nit. Iar apos­to­lu­lui Ioan i-a zis: „iată mama ta”. Cuvin­tele aces­tea arată grija de fiu, pe care ori­cine o dato­rează părinţi­lor. Iată, Cel ce a dat porunca: „să cin­steşti pe tatăl tău şi pe mama ta” împli­neşte El însuşi porunca Sa până în ultima clipă.

A patra: „Dum­ne­zeul Meu, Dum­ne­zeul Meu, de ce M-ai pără­sit?”. Cuvin­tele aces­tea arată pe câtă nepu­tinţă a firii ome­neşti, pe atâta clar­vi­ziune – fiindcă omul este cel care păti­meşte. Aici, însă, sub sufe­rinţa ome­nească se ascunde o taină. Iată, fie şi doar cuvin­tele aces­tea puteau zdrobi ere­zia ce avea să cutre­mure mai târ­ziu Bise­rica şi care învăţa greşit că Dum­ne­zei­rea a păti­mit pe Cruce. Însă Veş­ni­cul Fiu al lui Dum­ne­zeu S-a întru­pat ca om toc­mai pen­tru a putea ca om, cu tru­pul şi cu sufle­tul, în clipa rân­du­ită să păti­mească pen­tru om şi să moară pen­tru om; căci dacă în Hris­tos a păti­mit Dum­ne­zei­rea, înseamnă că Dum­ne­zei­rea a murit în El – iar acest lucru e de necon­ce­put. Adânciţi-vă cât mai mult în aceste mari şi înfri­coşă­toare cuvinte: „Dum­ne­zeul Meu, Dum­ne­zeul Meu, de ce M-ai părăsit?”

A cin­cea: „Mi-e sete”. I se scur­sese sân­gele. De aici setea. Soa­rele care apu­nea îi bătea în faţă, şi una peste alta cu cele­lalte chi­nuri îl ardea cum­plit. Fireşte că Îi era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ţi-e sete de apă sau eşti, cumva, înse­tat de dra­goste? Eşti înse­tat ca om sau ca Dum­ne­zeu? Sau şi una şi alta? Iată, legio­na­rul roman Îţi dă bure­tele înmu­iat în oţet. O sin­gură pică­tură de milă pe care ai simţit-o de la oameni în trei cea­suri cât ai fost atâr­nat pe Cruce! Sol­da­tul roman micşo­rează păca­tul lui Pilat – păca­tul împă­ră­ţiei romane – faţă de Tine, fie şi cu oţet. De aceea, Tu vei strica împă­ră­ţia Romei, însă în locul ei vei zidi o împă­ră­ţie nouă.

A şasea: „Părinte, în mâi­nile Tale îmi dau duhul”. Fiul îşi dă duhul în mâi­nile Tată­lui Său. Ca să se ştie că de la Tatăl a venit, nu cu de la Sine putere, cum îl învi­nu­iau evreii. Cuvin­tele aces­tea au fost ros­tite, însă, şi ca să audă şi să pri­ceapă budi­ş­tii, pita­go­reii, ocul­ti­ş­tii şi toţi acei filo­sofi care băs­mu­iesc des­pre sălă­ş­lu­i­rea sufle­te­lor celor morţi în alţi oameni, sau în ani­male, sau în plante, sau în stele şi mine­rale. Lepă­daţi toate aceste fan­te­zii şi pri­viţi înco­tro se îndreaptă duhul Drep­tu­lui mort: „Părinte, în mâi­nile Tale îmi dau duhul”.

A şaptea: „Săvârşitu-s-a”. Aceasta nu înseamnă: „S-a săvârşit viaţa”. Nu; ci înseamnă: „S-a săvârşit misiu­nea răs­cum­pă­ră­rii şi mân­tu­i­rii nea­mu­lui ome­nesc”. Săvârşitu-s-a, şi s-a pece­tluit cu sânge şi moarte pe pământ, lucra­rea cea dum­ne­ze­iască a sin­gu­ru­lui Mesia ade­vă­rat al oame­ni­lor. Săvârşitu-s-a chi­nul, dar viaţa de-abia apare. Săvârşitu-s-a tra­ge­dia, însă nu drama. Urmează ulti­mul, măreţul act: biru­inţa asu­pra morţii, învi­e­rea, slava!

(din Răs­pun­suri la între­bări ale lumii de astăzi, vol. I, Edi­tura Sophia, 2002)

Sursa: http://www.ortodoxism.com/sfaturi-duhovnicesti/despre-cele-7-spuse-ale-lui-hristos-de-pe-cruce-sfantul-nicolae-velimirovici.html