Acel ce pururi are grijă – poezie de Traian Dorz

Acel ce pururi are grijă
de orişicine-i în necaz
îţi numără şi ţie paşii
şi lacrimile pe obraz

Să nu pierzi la necaz credinţa
şi nici nădejdea când ţi-e greu
nici dragostea când eşti la bine
– că-n ele-L pierzi pe Dumnezeu

El ştie cât să-ţi lase lupta
de greutăţi şi de-ndoieli
la timp îţi va trimite harul
prin care sufletul să-ţi speli

El ştie cât să-ţi lase-n lume
viaţa-n bine să-ţi răsfeţi
Şi să ţi-l ia când e să-ţi piardă
comoara veşnicei vieţi

El ştie când e de mustrare
nevoie spre-ndreptarea ta
şi ştie-n flacăra-ncercării
cât poţi să stai-şi când s-o ia

Să-I mulţumeşti de tot ce Domnul
îţi dă în viaţă-n de-orice fel
pe El Il ai când ai credinţa
Nădejdea şi iubirea-n El

Heruvicul

Element caracteristic al Intrării Mari, cu mare impact asupra credincioşilor, Heruvicul este cântarea lentă şi măreaţă intonată la strană în care melodia şi cuvintele se unesc pentru a ne pregăti duhovniceşte să-L primim pe Hristos, Împăratul tuturor, Care se jertfeşte pentru noi. Denumirea de Heruvic sau Imn heruvimic vine de la afirmaţia acestei cântări ca noi, cei care participăm la Sfânta Liturghie, îi închipuim tainic pe heruvimii care intonează cântarea întreit sfântă „făcătoarei de viaţă Treimi”. Prin extensie tot denumirea de Heruvic se foloseşte şi pentru imnele speciale care se cântă în timpul Intrării Mari în Joia şi Sâmbăta Mare şi anume „Cinei Tale celei de Taina” şi respectiv „Să tacă tot trupul”. Conceput iniţial să fie cântat continuu, heruvicul este întrerupt, din secolul al XII-lea de pomenirile rostite de preot cu voce tare, păstrându-şi însă unitatea.

Heruvicul a fost introdus în anul 574

Heruvicul nu a fost prezent de la început în rânduiala Sfintei Liturghii ci a fost introdus doar în a doua jumătate a secolului al VI-lea. În primele secole, ritualul Intrării Mari fiind foarte simplu, darurile erau aduse de către diaconi în tăcere, în timp ce credincioşii îşi dădeau sărutul păcii. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, deşi aducerea darurilor capătă o solemnitate deosebită fiind interpretată ca purtarea lui Hristos spre patimă şi mormânt, ea se săvârşeşte în continuare în tăcere. Această tăcere, consideră Teodor de Mopsuestia, este impusă de reculegerea şi teama cu care trebuie să participăm la acest moment.

Corul: Care pe heruvimi cu taină închipuim, şi Făcătoarei (de viaţă) Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească, acum, să o lepădăm.

articol alcatuit de Cristina David