Parintele nost’ (expresie din Ardeal) ii cel mai bun duhovnic ce tara intreaga l-a avut vreodata . Doamne, iti multumim ca ni l-ai dat !
Redau in continuare Povestirea unei credincioase , una din fiicele duhovnicesti ale Parintelui.
„Vreau să vă relatez un scurt episod petrecut în vremea copilăriei mele, în familia noastră, eu având bucuria, copil fiind, să fiu în preajma părintelui Arsenie Boca, la Mânăstirea Brâncoveanu – de la Sâmbăta de Sus, din apropiere de Făgăraş, prin anii 1946 – 1950.
Noi fiind săceleni, de lângă Braşov, în acea perioadă mergeam deseori la Sâmbăta, cu mătuşile şi verii mei. Părintele Arsenie era tânăr. Avea o statură suplă, era înalt, cu ochii mari, albaştri, pătrunzători. Umbla îmbrăcat cu o rasă albă din aba, încins la mijloc cu o centură lată, din piele. Cine îl vedea, îl percepea ca pe un sfânt, ca pe o icoană. Semăna cu o icoană vie. Erau femei în vârstă, credincioase, care îndrăzneau şi îl întrebau: „Cine sunteţi, părinte? Parcă semănaţi cu Sfântul Ilie…” Părintele zâmbea şi le spunea: „O să vedeţi voi, după ce nu voi mai fi pe pământ.” Eram mulţi copii în jurul părintelui, pe toţi ne iubea. În acea perioadă, acolo, la Sâmbăta, era o oază de foarte mare încărcătură duhovnicească.
Ca să ajungem la mânăstire, de la gară se mergea pe jos câţiva kilometri, pe drum de ţară, cu rucsacul în spate. Fiecare purta o desagă în care avea pregătite alimente pentru trapeză şi untdelemn pentru candelele din mânăstire, însoţite de pomelnice, atât pentru vii, cât şi pentru cei plecaţi dintre noi. Rareori ne ajungea câte o căruţă trasă de boi sau de drigane (bivoli), care ne lua pe noi, copiii, şi bagajele. Venea foarte multă lume la mânăstire în acei ani, atrasă de slujbele şi predicile părintelui. Toată lumea participa la slujbă, apoi la masa comună, după care fiecare se odihnea pe unde putea. Când nu mai erau locuri suficiente de dormit, se dormea şi în poduri cu fân. Pe nimeni nu interesa în mod deosebit masa şi odihna. Lucrul cel mai important era bucuria de a participa la slujbă, la spovedanie şi împărtăşanie şi, mai ales, privilegiul de a-l vedea pe părintele şi de a-i asculta predicile. Era cea mai mare bucurie. Ţin minte că pe noi, copiii, ne impresiona şi ni se părea că toţi călugării, dar mai ales părintele Arsenie şi părintele Serafim, stareţul mânăstirii, când veneau spre altarul din pădure pentru Sfânta Liturghie, nu atingeau pământul, parcă zburau pe deasupra.
Părintelui Arsenie Boca nu puteai să nu-i spui pentru ce ai venit să-l cauţi. Dânsul ştia totul de cum te vedea. Ştia şi dacă nu te vedea în faţă. Ştia ce necaz ai, ce păcate mari sau mici, ştia pentru ce îl cauţi.
Acum vreau să vă relatez un episod din viaţa uneia din mătuşile mele, care era foarte credincioasă şi mergea foarte des la părintele Arsenie. (Ea ne lua şi pe noi, copiii şi nepoţii ei, la mânăstire.) Anii au trecut. Noi, copiii, am ajuns la liceu, a venit prigoana rusească şi comunistă peste noi. Mătuşa avea două fete. Cea mică a reuşit să ajungă la un liceu bun, în Braşov. Era o elevă foarte bună la învăţătură. În primele două luni ale anului şcolar, anumiţi „binefăcători” au reclamat-o la partid şi la conducerea liceului că este fiică de chiabur şi nu are ce căuta într-un liceu de elită, conducerea liceului fiind obligată s-o dea afară. Supărarea fetei şi a familiei era foarte mare, căci nu avea şanse de reuşită în niciun alt liceu din judeţ.
Atunci, mătuşa, necăjită, a plecat la Sâmbăta, la părintele Arsenie Boca. Singura salvare era la dânsul. Când a ajuns aproape de uşa mânăstirii, în faţă i-a apărut părintele, care i-a spus: „Soră Elena, ştiu de ce ai venit, dar aici nu te pot ajuta. Rămâi la noapte, te odihneşti, iar mâine, dis-de-dimineaţă, te duci la gară, şi în tren, în drum spre casă, ai să găseşti un bărbat care îţi va rezolva problema”.”
Cititi intreg articolul aici:
Dumnezeu este Iubire 