Credinţa adevărată te determină la acţiune, te face să porneşti cursul despătimirii şi să fii preocupat de viaţa spirituală. Despre o asemenea credinţă este vorba aici. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Sau, dacă ar fi să ne exprimam catehetic, credinţa este convingerea neclintită, formată în creştin prin harul divin, în virtutea căreia el ţine ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu. Această convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc, dar e şi rezultatul căutarilor proprii, a zbuciumului interior care se finalizează printr-o viziune limpede a sensului existenței. Avva Pimen dă o definiţie pragmatică a credinţei. “Zis-a fratele: ce este credinţa? Zis-a bătrânul: credinţa este a petrece cu smerită cugetare şi a face milostenie”. Cu alte cuvinte, a te implica în social. De fapt, lucrul acesta îl spune şi Sfântul Iacov: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi credinţa: daca nu are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17).

(Arhiepiscopul Andrei Andreicuţ, Dinamica despătimirii, Editura Reîntregirea, 2001, p.7)

NOTA

Mai mult , mai detailat, am gasit intr-un articol citit mai de mult timp in ziarul Lumina (autor Gheorghe Butuc) , ca faptele bune sunt rodul credintei noastre, care-L arată pe Dumnezeu lucrând în fiecare dintre noi mântuirea noastră. Prin urmare, faptele bune nu sunt exclusiv ale noastre. Mai cu seamă, ele sunt lucrările divine care se manifestă distinct într-un dar al nostru, într-o faptă pe care o învederăm fiecare într-un mod unic.

Deci,  faptele bune nu pot fi revendicate de cel care le face. Pentru ca nu sunt meritul persoanei ci ale Domnului Care lucreaza in el dupa ce acesta a ajuns a avea o credinta nestramutata in Hristos, Mantuitorul nostru.

„Faptele bune nu sunt în Ortodoxie un scop în sine. Scopul creştinului este unirea cu Dumnezeu. Faptele bune sunt mijloacele de care creştinul se foloseşte pentru a urca spre Dumnezeu. Altfel zis, ne mântuim prin credinţă urcând spre Dumnezeu pe scara faptelor bune. Credinţa noastră este că numai Mântuitorul Hristos este sfinţitorul vieţii noastre. Credinţa este practic calea care deschide uşa inimii noastre pentru a lucra Hristos în noi mântuirea noastră, iar această lucrare a Lui se concretizează în anumite fapte bune pe care ne trezim că sunt lucrate în noi, mai mult decât le putem lucra noi pe ele.”

articol postat de Cristina David