Smerenia , socotita de sfintii parinti a fi cea mai de pret calitate a celui care doreste sa fie mai aproape de Dumnezeu , acea trasatura a fiintei pe care omul o dobandeste in viata de aici in masura in care se nevoieste indestul . La antipodul ei se afla mandria , o trasatura proprie omului de la caderea lui , foarte greu de atenuat sau de sters din inima si mintea lui.

Daca ne inchipuim gandirea nostra , felul nostru de a fi si de a ne comporta ca pe un sirag de trasaturi , cugetari, opinii, reactii la ce vedem , auzim si stim , sentimente fata de lucruri si semeni , am putea observa cum mandria le denatureaza in sensul subiectivismului si propriului avantaj pe cand smerenia le confera o nota de seninatate , intelegere , o desprindere de propriul eu spre o mai larga viziune a lumii si continutului ei.

Suntem oameni, fiinte dominate de ganduri si senzatii, sentimente din cele mai diverse si de multe ori contradictorii , in noi ducandu-se o lupta continua care provoaca framantari adeseori in exces ducand la o stare de nemultumire , negativism, lipsa de credinta si speranta. Unii dintre noi devin victimele acestor framantari pantru ca se lasa , nu opun nici o lupta de a iesi din ele si astfel sunt acaparati cu totul. Asa cum spune parintele Arsenie Boca, ei „bajbaie prin intuneric” pentru ca mintea lor este intunecata de negura din gandirea lor. Ce anume ii impiedica sa vada lumina care ii poate conduce spre liman? Precum lumina farului arata celor care circula pe marea involburata calea spre tarmul unde ii asteapta liniste si siguranta. Este refuzul de a se recunoaste slabi si neajutorati in fata vietii , incapatanarea sa creada numai in ei insisi si propriile lor puteri. Se inchipuie a fi  cei mai buni intre toti, cei mai priceputi si mai inteligenti. Ei au convingerea ca vad totul , inteleg si rezolva absolut orice problema. Increderea lor oarba in sine , in capacitatile lor , in alte cuvinte mandria , ii impiedica sa vada realitatea in adevarata ei infatisare si ii desparte de lumina salvatoare ca un zid de netrecut.

In sufletul fiecaruia insa dainuie o licarire din lumina creatoare care din intuneric a creat toata frumusetea pe care o vedem , acel licar nu se stinge decat arareori. Daca il „vedem” si il simtim , el ne ajuta sa intelegem ca ne lipsesc multe spre a fi desavarsiti. Prin recunosterea si acceptarea neputintelor noastre omenesti, licarul acesta de smerenie devine prin stradania si nevointa noastra o lumina mai intensa , tot mai intensa, care imprastie ceata din minte , arata calea de a iesi din propria noastra inchisoare si a intrevedea adevarul . Abia atunci ajungem sa-L simtim pe  Cel Care ne este meru in preajma , Cel Care a pus acel licar de lumina in noi , sa nu ne pierdem, sa-L regasim.

De-a lungul vietii omul parcurge cu pasi mai mici sau mai mari drumul de la intuneric la lumina in mintea si inima lui. Intre mandrie si smerenie este o cale lunga si anevoioasa pe care nu o putem parcurge singuri. Suntem mult prea slabi si vointa noastra nu ajunge daca nu este intarita de rugaciunile adresate de noi Domnului spre a spori acea lumina care  desluseste  sufletului si ii arata  care este atitudinea mult placuta Lui : lepadarea mandriei care duce la pierderea sufletelor, ne arunca in disperare si insusirea unui fel de a fi care sa pastreze harul dumnezeiesc inspre mantuirea sufletului : smerenia .

Redau un fragment din cugetarile indumnezeitului duhovnic de la Muntele Athos , Cuviosul Siluan Athonitul , preocupat intreaga lui viata pana la plecarea lui la Domnul,  de dobandirea smereniei Lui Hristos intr-un grad cat mai inalt posibil a fi atins aici pe pamant.

Cristina David

“Fericit sufletul smerit”

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul. Dar când sufletul a învăţat smerenia, atunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mân­tuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Ca­re vă aşteaptă cu dor şi milă. Sufletului pe care-L iubeşte Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi. Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, ro­bilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

articol postat de Cristina David