Mai mult ca oricand in timpul anului , in perioada Postului Mare ne gandim , incercam si ne straduim sa implinim poruncile Domnului nostru Iisus Hristos  date noua spre a ne putea mantui si a fi rasplatiti cu viata vesnica.

Nici unul dintre cei care ne angajam sa respectam cerintele acestui post lung nu putem afirma ca este un lucru usor.

Impletirea binelui cu raul – pedeapsa grea pe umerii omului

Ne aflam de peste doua saptamani in Postul Mare al Invierii Domnului si inca nu ne-am dedat cum s-ar spune acelui fel de a fi , de a ne comporta, de a vorbi si judeca lucrurile – acelea care sunt bine placute Domnului , pe care El Insusi ni le-a predicat si exemplificat prin viata  Lui aici ,printre noi. Ne vine foarte greu, desi dorim si vrem, chiar incercam sa ne apropiem de acest mod exemplar de a ne trai viata.

De ce oare ? In lumea noastra ( pe care singuri ne-am alcatuit-o , conform imperfectiunii noastre) precum si in noi insine, binele coexista cu raul , nu exista puritate absoluta aici pe planeta noastra minunata unde chiar frumusetile naturii ar trebui sa ne indemne mereu la o lucrare continua de desavarsire a sufletului , a mintii. Daca mintea ne-o imbogatim de-a lungul anilor prin studii de tot felul asa incat putem ajunge, unii dintre noi, la o cunoastere cuprinzatoare in domeniile pregatirii noastre , sufletul pare sa ramana neglijat , uitat aproape…iar ca urmare a nepasarii nostre pentru viata duhovniceasca, sufletul se innegreste de multe faradelegi si  rautati . Are loc paralizarea sufletului despre care vorbeste Sf Ioan de Kronstadt intr-o predica a sa in a doua Duminica din Postul Mare si se impune ridicarea nostra cat mai urgenta prin pocainta sincera, facuta din inima.

„Dar noi cum Ii rasplatim Domnului pentru toate milele Lui fata de noi? Ii rasplatim cu nerecunostinta, cu naravuri rele, cu invartosarea inimii, cu necredint, cu imprastiere, cu impotmolirea in pacate  si cu nepocairea pentru acestea. Dar vom putea face asta intotdeauna ? Nu se va umple in scurta vreme masura indelungii rabdari a lui Dumnezeu fata de noi?

Sa ne venim in fire, sa ne trezim, sa ne pocaim din suflet, cat mai este inca timp pentru pocainta. Sa invatam cuvantul lui Dumnezeu, mergand cu ravna la biserica, si sa ne indeletnicim cu binefa­cerile si milosteniile.”

„<<In toata vremea postul este de folos celor ce-l tin pre dansul...>>, spune imnografia Bisericii noastre din vremea Postului Mare.  Sfantul Ioan Gura de Aur  intr-unul din cuvintele sale de la Pasti, zice:

„A trecut vremea postului, dar nu a trecut si trebuinta postului…“.

Sa ne reamintim ca ne aflam in Postul Mare , iar Duminica trecuta s-a citit Evanghelia vindecarii slabanogului din Capernaum, acel om neputincios care a fost adus in fata Lui Iisus purtat pe o targa de prietenii lui, spre vindecare. Trupul lui era paralizat , nu se putea folosi de maini, de picioare . Dar  ii era paralizat si sufletul sau , omul era bolnav de „o paralizie duhovniceasca” pricinuita de multele pacate si patimi care il consumasera o viata intreaga, astfel fiind condamnat la moarte vesnica in intuneric.

„Orice pacat este insotit de paralizia sufletului, ca urmare a caderii de la Dumnezeu, in Care este viata si puterea noastra – si intrucat cu totii paca­tuim, cu totii suntem slabanogi, cu totii suntem paralitici. Cum sa ne vindecam de aceasta parali­zie, de acest inceput al mortii vesnice?  Prin poca­inta neprefacuta, adanca, deplina, pentru paca­te.”

Tocmai de aceea s-a si randuit sa se citeasca astazi Evanghelia despre slabanog, ca prin starea acestuia, care era urmare a paca­telor, sa miste inimile noastre si sa ne impinga la pocainta osardnica. Tocmai de aceea l-a vindecat Iisus Hristos pe slabanog, daruindu-i mai intai iertarea pacatelor.

Şi vazand Iisus credinta lor, adi­ca a celor care-l purtau pe slabanog, i-a zis slaba­nogului: „Fiule, iertate iti sunt pacatele tale!” (Mc. 2,5).

Prietenii slabanogului au dovedit mare mila pentru el si starea deporabila in care se afla , auzisera de minunile facute de Iisus si au venit la El cu credinta .

Cum sa facem si noi acelasi lucru , mai ales in saptamanile postului care este randuit anume inainte de Sfanta Duminica  Invierii spre a ne aduce mai mult aminte de mila si dragostea Domnului Iisus Hristos care S-a jertfit pentru noi? Sa gandim in fiecare zi la cele petrecute atunci , la invatatura plina de miez duhovnicesc  a Mantuitorului  menita a ne lumina mintea si a ne inmuia inimile. Iar apoi, de la ganduri sa ajungem la fapte , la impliniri . Acum este vremea sa ne straduim cu vointa mare ca sa ne tamaduim sufletul vatamat de relele facute. Sa aratam milostenie aproapelui nevoias, sa ne rugam pentru cei bolnavi, sa gandim de bine la cei din jurul nostru , sa rezistam ispitelor de tot felul , cu alte cuvinte sa ne intarim duhovniceste intr-o asa masura incat cand postul ia sfarsit, noi sa avem deja armele de trebuinta pentru ingrijirea sufletului in continuare. Caci asa cum spunea marele ierarh Ioan Gura de Aur, trebuinta postului nu trece o data cu el.

Voi reda spre adancire a ideii continute in articol , ultima parte a cuvantului Sfantului Ioan de Kronstadt in Duminica a doua din Postul Mare :

Cu totii suntem bolnavi sau neferi­citi intr-o privinta sau alta, si cu totii dorim, din firescul instinct de conservare, sa fim sanatosi si in bunastare. Sa ne amintim ca bolile noastre, fiind adesea, in ce priveste obarsia, rodul propri­ilor noastre faradelegi, al propriei noastre lipse de prevedere sau vieti neinfranate, sunt la fel de des, in ce priveste puterea si lungimea, pedeap­sa dumnezeiasca pentru pacatele noastre. Daca vrem sa scapam de boli, trebuie mai intai sa nimi­cim pricina lor launtrica, pacatele: atunci, neno­rocirea dinafara va trece de la sine. Sa ne amin­tim ca bolile si moartea n-ar fi in neamul ome­nesc daca prin primul om n-ar fi intrat in lume pacatul. Oamenii n-au decat sa-si inchipuie ce pricini ale bolilor vor, dar daca vor patrunde in miezul lucrurilor vor ajunge la cea mai insemna­ta dintre pricinile lor, si anume la faptul ca firea trupului omenesc a fost candva vatamata puter­nic, fiind vatamata si acum de o anumita putere launtrica dusmanoasa, si tocmai de aceea este atat de simtitoare chiar si fata de cele mai mici schimbari ale stihiilor, tocmai de aceea a devenit atat de slaba si lesne de stricat.

Acum este vreme de tamaduire a sufletului. Asadar, sa fugim de pacate, care fac sufletul sa se imbolnaveasca si sa sufere, si tamaduirile noastre degraba vor rasari (Is. 58, 8). Amin!

articol postat de Cristina David