Ca in fiecare an, la data de 30 iunie, il sarbatorim cu evlavie pe Sfantul Ghelasie de la Ramet , mare sfant dat noua romanilor pe langa multi altii…

Viata Sfantului Ghelasie de la Ramet

Sfantul Ierarh Ghelasie s-a nevoit in vea­cul al XIV-lea, mai intai ca sihastru pe valea paraului Ramet din Muntii Apuseni si, apoi, ca egumen al Manastirii Ramet din judetul Alba, avand o viata duhovniceasca imbuna­tatita si invrednicindu-se inca din tinerete cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luand din tinerete jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiti eremiti mestesugul luptei duhovnicesti, Apoi, curatindu-si mintea de cugetele cele rele si invrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborat in obste si a ajuns vestit povatuitor de suflete, intemeind o obste de monahi alesi. In traditia locului se spune despre Cuvio­sul Ghelasie ca avea doisprezece ucenici cu care impreuna se ruga si postea, savarsind sfintele slujbe cu mare osardie si frica de Dumnezeu. In toata saptamana, Cuviosul Ghe­lasie nu primea mancare, indestulandu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea facea priveghere si savarsea Sfanta Liturghie. Nu­mai sambata si Duminica manca impreuna cu calugarii la trapeza manastiri.

Veti putea sa cititi in continuare amanunte din viata plina de nevointa a cestui mare sfant roman aici :

http://www.crestinortodox.ro/sfinti/viata-sfantului-ghelasie-la-ramet-73020.html

Cuviosul Ghelasie, primul arhiepiscop al Transilvaniei

Nu se cunoaste cu precizie anul naşterii sau al trecerii la Domnul al Sfântului Ghelasie de la Râmeţ. Ce este sigur, este faptul ca a trait in secolul XIV.   Pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeţ avem mentionata, totusi, o data „Scris-am eu mult greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic“. Această  frază ne dezvăluie câteva amănunte importante despre Cuviosul Ghelasie. El  a fost doar stareţ al Mănăstirii Râmeţ, dar şi arhiepiscop al Transilvaniei. Este prima menţiune a unui ierarh ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre. Totodată, faptul că era arhiepiscop arată că se poate să mai fi existat cel puţin o episcopie sufragană, al cărei conducător ne rămâne, în continuare, necunoscut. Regele Ludovic care este menţionat în inscripţie a fost maghiar şi nu agreea existenta si activitatile ortodocşilor transilvăneni.

Tinereţea sihăstrească

Încă din tinereţe, Cuviosul Ghelasie a preferat, în locul activităţii în lume, liniştea sihăstrească. Se pare că, înainte de a ajunge stareţ al Mănăstirii, Cuviosul Ghelasie a petrecut mai mulţi ani ca pustnic pe valea pârâului Râmeţ, a dobândit darul facerii de minuni şi s-a remarcat prin viaţa sa duhovnicească smerită. După o perioadă de timp, la insistenţele părinţilor, a acceptat să fie conducătorul spiritual al Mănăstirii Râmeţ. „În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care, împreună, se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării, la trapeza mănăstirii“ („Vieţile Sfinţilor“ – iunie, p. 513).

Corelând cele două amănunte despre viaţa Sfântului Ghelasie înainte şi după ce a devenit stareţ al mănăstirii, constatăm că obştea de la Râmeţ avea un program atât chinovial, cât şi idioritmic. Existau pustnici în împrejurimi care veneau probabil doar sâmbăta şi duminica la slujbe, pentru a se retrage apoi, în restul săptămânii, în singurătate. Ceilalţi monahi, care stăteau în mănăstire, respectau programul obişnuit chinovial şi îndeplineau diversele ascultări pe care le primeau. Lucrul acesta este mărturisit şi în „Vieţile Sfinţilor“: „Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu“ (p. 513). Cuviosul Ghelasie îndeplinea ambele moduri de viaţă monahală, pentru a se îngriji cât mai bine de viaţa duhovnicească a ucenicilor săi.

Fântâna Vlădicii

Mănăstirea Râmeţ avea, în timpul Sfântului Ghelasie, câteva terenuri, mai ales fâneţe. Acestea se aflau însă la o depărtare considerabilă de obşte, unele chiar la 20 de kilometri. Ca o încercare ascetică în plus, aceste terenuri erau lipsite de izvoare, călugării răbdând deseori de sete. Într-o bună zi, mergând la una dintre aceste fâneţe aflate în localitatea Hopagi, Cuviosul a observat că ucenicii săi suferă din această cauză şi cârtesc. Şi-a plecat, astfel, genunchii la rugăciune şi, de sub o piatră a început să izvorască apă limpede. Ucenicii au rămas miraţi şi au început să-şi ceară iertare pentru purtarea necuviincioasă. Acest izvor a fost numit Fântâna Vlădicii, iar până astăzi credincioşii din locurile apropiate au mare credinţă în apa de aici, pe care o beau cu multă evlavie.

Semnele moaştelor Sfântului Ghelasie

Pe drumul de întoarcere la mănăstire, după săvârşirea acestei minuni, Cuviosul Ghelasie şi-a dat obştescul sfârşit. În momentul în care a trecut la Domnul, clopotele a şapte biserici din împrejurimi au sunat singure. În apropiere de satul Valea Uzii, urmele asinului care îi transporta trupul au rămas întipărite în piatră. A fost îngropat lângă biserica veche a Mănăstirii Râmeţ, iar, cu timpul, locul mormântului său s-a pierdut. Dar Dumnezeu, Care poartă grijă de aleşii Săi, nu a dorit să lase poporul fără moaştele acestui sfânt. În 1925, pârâul Geoagiu a ieşit din matcă, iar biserica veche a fost acoperită de aluviuni. A fost observat un cap de om care a înconjurat biserica de trei ori şi, intrând în ea, s-a oprit la fereastra din altar. Totodată, apele au mai scos la suprafaţă încă două capete. Preotul Barbu, slujitor în mănăstire, a îngropat cele trei capete în partea dreaptă a bisericii vechi. Călugării au început să observe că, în locul respectiv, iarna se topea întotdeauna zăpada, iar vara nu era rouă. Au decis să dezgroape cele trei capete şi le-au pus în biserică. A fost nevoie de o minune pentru a fi identificat capul Sfântului Ghelasie. O femeie bolnavă de epilepsie, Maria, originară din Negreşti-Oaş, s-a vindecat după ce s-a atins de capul cuviosului.

Minunile cuviosului

Au mai fost şi alte momente în care cuviosul a săvârşit minuni deosebite. Astfel, o femeie din satul Albina, venind la mănăstire, a primit un gând rău, întrebându-se dacă nu cumva moaştele cuviosului vor mirosi urât. Imediat a început să îi miroase ei urât mâna dreaptă şi nu mai putea să facă Sfânta Cruce. Şi-a mărturisit păcatul faţă de toţi cei prezenţi şi, rugându-se, a fost iertată şi vindecată de Cuviosul Ghelasie. În alt caz, un ortodox care îmbrăţişase anumite erezii suferea de paralizie. În momentul în care a auzit de minunile care se petrec la Mănăstirea Râmeţ, a hotărât să vină acolo şi a promis că va deveni un ortodox curat dacă se va vindeca. Cum lucrul acesta s-a întâmplat, şi-a ţinut promisiunea făcută, evitând orice contact cu erezia de dinainte.

Trecerea Cuviosului în rândul sfinţilor a fost hotarata pe data de 29 iunie 1992, luandu-se decizia ca data sa de prăznuire anuală să fie 30 iunie.

„Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile, patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată suferinţă şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi cei bineplăcuţi din veac ai Domnului de împărăţia cea nesfârşită a cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii vecilor. Amin.“

articol postat de Cristina David – sursa de inspiratie – Ziarul Lumina

NOTA – dintr-o eroare neprevazuta de mine, articolul a fost postat abia a doua zi…