– Cum putem evita erorile duhovnicesti care apar din lipsa de experienta?

In primul rand rugaciune, poate, si-n al doilea rand, rabdare.

Trebuie sa avem rugaciune ca Dumnezeu Insusi sa ne lumineze si sa corijeze traiectoriile gresite in noi, si rabdare pana cand Dumnezeu va face asta. Nu sa ne grabim sa tragem o concluzie, nu sa ne grabim ca, daca Dumnezeu a inceput o fraza de raspuns in viata mea, eu sa completez aceasta fraza, din aceste erori de care vorbiti, adica in starea de eroare in care sunt si de nestiinta duhovniceasca in care sunt, eu sa ma grabesc sa spun: “am inteles ce vrei sa zici” si imi dau un raspuns si trag concluzia duhovniceasca care candva se va adeveri a fi… neadevarata!

Deci, rugaciune si rabdare, care cred ca este, poate, raspunsul cel mai bun la intrebarea asta, la care vreau sa adaug ce numesc rugaciune.

Bineinteles ca tot ce avem tiparit in carti ca rugaciuni sunt rugaciuni vrednice pe care Biserica le-a dat, dar ca rugaciune, acum, in contextul asta, am in vedere mai ales reactia noastra fata de Dumnezeu. Reduc notiunea de rugaciune la orice reactie fata de Dumnezeu. Cand indreptam o clipa macar mintea, poate si subconstient, catre Dumnezeu, intr-o oarecare deznadejde in care mintea mea poate zice: “Doamne, numai Tu poti sa ma ajuti!” – poate nu am spus-o, poate nu am constientizat-o – e deja rugaciune. Daramite daca o facem constient; si zic asa: daca Dumnezeu – asa cum ne zice si rugaciunea – este pretutindenea si toate plineste inseamna ca pentru Dumnezeu n-am nici macar nevoie sa bag mana-n buzunar sa scot un celular si sa fac un numar ca sa ajung sa vorbesc cu El. Pot in orice clipa, in orice loc sa zic “Doamne!” si asta a inceput deja sa fie o rugaciune. Hai sa “profitam” de caracteristica asta a lui Dumnezeu si sa incepem sa zicem ”Doamne!”…

Si revin la cuvantul Sfantului Siluan, care este cuvantul intregii Filocalii, pentru ca toti o spun intr-un fel sau altul, ca ar trebui sa nu facem nimic in viata noastra fara sa cerem Lui Dumnezeu (sfatul)

Si Sfantul Siluan m-a uimit pe mine – si poate pe multi dintre voi – cand zice ca Adam, cand i-a venit in gand sa manance din rodul ala, trebuia sa se roage lui Dumnezeu. Si in mai multe locuri unde nu m-am asteptat… Ca doar Adam stia, Dumnezeu ii spusese sa nu ia din rodul ala, uite ca Siluan spune ca trebuia sa cerceteze cuvantul lui Dumnezeu. Si noi cred ca trebuie sa ne obisnuim ca prima noastra reactie sa fie “Doamne”… vreau sa zic, constient, sau sa patrunda pana in subconstient, poate ar trebui ca pana in visele noastre – si se intampla asta, am auzit pe multi zicand ca, intr-un vis, in care se intampla nu stiu ce, striga catre Dumnezeu. Bun lucru! Asa trebuie sa devina rugaciunea.

Adica, inteleg, omul este om in masura in care se leaga si ramane legat de Dumnezeu, . Si a zice “Doamne” e un inceput de rugaciune si cred ca trebuie sa ne obisnuim cu acest “Doamne” in fiecare imprejurare, ca prima reactie a noastra, in bine sau in rau, sa fie o prezenta continua, neintrerupta in trezvie si-n somn, in viata si-n moarte.

Si atunci, raspunsul poate cel mai serios la intrebarea asta ar fi: in primul rand, inainte de orice, sa-I cerem lui “Doamne” si dupa aia… ceva rabdare pana cand Dumnezeu ne spune un cuvant, doua, trei si Isi termina fraza. Fiindca multe experiente vin treptat, incepem sa intrevedem ceva, sa “intre-intelegem” ceva, as zice, dar nu e momentul sa tragem inca o concluzie. Asteptam inca putin, pana cand concluzia se va inchega de la sine intr-o viziune nespus de convingatoare.

Cand concluzia e de la Dumnezeu si nu de la mine, cand nu eu termin fraza lui Dumnezeu, oricat de logica ar fi formula pe care o gasesc eu, dar cand vine de la Dumnezeu totul in om se convinge, totul in om e nu numai convins, dar oarecum vindecat, satisfacut [implinit, impacat].

(Extras din conferinta:” Intrupare- Filocalie si premisa eshatologica (Alba Iulia 2002)

sursa /extras din Cuvant Ortodox