“În acest fragment din Scriptură citim cum, în timp ce Domnul nostru se pregătea pentru Patimile Sale, o femeie veni şi-L unse cu un ulei foarte preţios; şi este impresionant cum Domnul nostru a acceptat o asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp, Iuda – unul din cei doisprezece ucenici care erau cu El – privi ceea ce se întâmplase şi ceva în inima lui se schimbă. Aceasta se pare că a fost “picătura care a umplut paharul”, întrucât Iuda era cel care se ocupa de bani şi se gândea că aceasta a fost o risipă de bani. Putem chiar vedea procesul logicii care se derula în mintea lui. Îl putem auzi gândind despre Hristos: “Credeam că omul acesta era cineva important. A risipit banii, nu face lucrurile cum trebuie, se crede aşa de important…” şi tot felul de alte idei asemănătoare pe care diavolul le-a strecurat în mintea lui. Iar cu patima sa (principala sa patimă era iubirea de argint), a căzut în cursa diavolului şi a fost făcut să-L trădeze pe Hristos. Nu dorea, de fapt, să-L trădeze; nu dorea decât bani. Nu s-a păzit pe sine şi nu şi-a răstignit patimile.

Fiecare dintre noi putem fi în aceeaşi situaţie. Trebuie să ne uităm în inimile noastre şi să vedem care dintre patimile noastre îl vor ajuta pe diavol să ne prindă în cârligul său pentru a ne face să-L trădăm pe Hristos. Dacă ne gândim că suntem mai sus decât Iuda- că el a fost un fel de “nebun” şi că noi nu suntem – ne înşelăm amarnic. Asemeni lui Iuda, fiecare dintre noi avem patimi în inimile noastre. Să le privim. Putem fi prinşi prin iubirea de curăţenie, de corectitudine, de un simţ oarecare al frumuseţii: oricare din micile noastre greşeli de care ne agăţăm poate fi un lucru prin care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să îndreptăţim această stare “logic” – pe premisa patimii noastre. Şi de la acel proces “logic” de gândire putem să-L trădăm pe Hristos, dacă nu ne păzim pe noi înşine şi nu ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este un posibil Iuda. Prin urmare, când se iveşte ocazia – când patima începe să lucreze în noi şi începe în mod logic să evolueze de la patimă la trădare – trebuie să ne oprim şi să spunem, “Doamne, ai milă de mine păcătosul!”

Nu trebuie să privim viaţa prin ochii patimilor noastre, nici să vedem cum am putea “potrivi” viaţa pentru a o face aşa cum am vrea noi să fie – indiferent dacă aceasta este o viaţă unde este linişte şi pace sau tulburare şi nelinişte. Dacă încercăm să ne “potrivim” astfel viaţa, va urma un dezastru total. Privind către viaţă, ar trebui să acceptăm tot ce ni se dă prin mila Domnului, ştiind că toate ne sunt date pentru a ne trezi din somnul patimilor noastre. Ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu pentru a ne arăta ce-I este plăcut lui să facem. Când vom accepta ce ni se dă, vom începe să fim asemeni femeii din Evanghelie care a auzit glasul lui Dumnezeu şi astfel a putut să-L urmeze. A fost pomenită până la capătul lumii, cum ne spune şi Domnul nostru, doar pentru simplul lucru pe care l-a făcut – ungerea Lui cu mir.

Să fim asemeni ei: receptivi la semnele Domnului în jurul nostru. Aceste semne vin de pretutindeni: din natură, de la aproapele nostru, din coincidenţe aparente… Întotdeauna, în fiecare zi, ceva care ne arată voia Domnului. Trebuie să fim deschişi la acest lucru. O dată ce devenim mai conştienţi de patimile noastre, nu le vom lăsa să evolueze pentru a ajunge precum Iuda. Iuda a pornit de la ceva foarte neînsemnat: grija pentru buna folosire a banilor. Şi de la astfel de lucruri mărunte putem ajunge să-L trădăm pe Dumnezeu Mântuitorul. Trebuie să fim treji, urmărind nu satisfacerea patimilor noastre, ci mai degrabă îndemnurile voii lui Dumnezeu: cum să ne trezim chiar în acest moment şi să începem să-L urmăm pe Hristos în patima Sa şi să ne mântuim sufletele”.