Eram intr-o biserica ortodoxa , romaneasca, din Lumea Noua (in Rochester, NY) si asistam la slujba Vecerniei dinaintea zilei in care urma sa aiba loc resfintirea acelei biserici. La un moment dat am fost patrunsa de o deosebita emotie  auzind o melodie necunoscuta mie. Preoti, diaconi si psaltisti cantau in cor ceva atat de linistitor, de armonios…mi-au dat lacrimile…nu stiam atunci ce cantec era, dar aveam sa aflu. De atunci caut sa ascult cat de des pot acest imn frumos, duios parca si aducator de pace interioara , sau sa asist la slujba Vecerniei, ceea ce am facut-o cu mult drag in tara cand am fost, acolo putand merge la orice biserica sau bisericuta  la ora inserarii….Pe taram american mai greu de realizat acest deziderat. Si sincer, ma resimt sufleteste.

Interesant cele ce am gasit pe site-ul crestin „Orthodox Wiki” , care prezinta temele abordate intr-un mod corect si demn de a fi luat in consideratie.

Prima sursă scrisă în care această cântare a fost păstrată, sub pana unui autor anonim, sunt Constituţiile Apostolice, scrise spre sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Hr., în cadrul unui grup de cântări de dimineaţă, seară, înainte de masă sau seara, la momentul aprinderii lumânărilor. Lumină lină se cânta la momentul aprinderii lumânărilor, seara, fiind cunoscut şi sub numele de Cântarea la aprinderea lumânărilor. Deşi cuvintele a trei dintre celelalte imnuri sunt preluate din Scriptură sau altele care au fost datate spre anul 150 d.Hr., Lumină lină este prima cântare considerată a fi un imn în sensul modern al cuvântului. În orice caz, este primul exemplu complet în acest sens. Este mult mai ritmat decât altele şi este împărţit în doisprezece versuri a câte 4, 6, 8, 9, 10 şi 11 silabe pe vers (în versiunea greacă). Sfântul Vasile cel Mare (cca. 330 – 1 ianuarie 379) vorbeşte despre cântarea imnului Lumină lină ca despre una dintre tradiţiile foarte îndrăgite ale Bisericii, la acea dată imnul fiind considerat deja vechi (există însă şi voci care atribuie Sfântului Vasile însuşi compunerea acestui imn).

La vremea aceea, în Ierusalim o candelă rămânea pururea aprinsă în mormântul gol al Mântuitorului, strălucirea ei fiind un simbol al luminii vii a lui Hristos. Atunci când creştinii se adunau la rugăciune, era cântat acest imn, iar la ceremonia numită a aprinderii luminilor, această candelă era scoasă din Mormânt, această singură lumină strălucitoare chemând Biserica să Îl cinstească pe Domnul Cel înviat din morţi.

Unii cred că acest imn a fost compus de Atinoghen, un sfânt despre care nu se ştie când a trăit, dar a cărui pomenire se face la 16 iulie, şi care ar fi alcătuit această cântare în timp ce era dus spre a fi martirizat. Sfântul este adesea reprezentat în chipul unui episcop bătrân, iar alături de el călăul cu un braţ paralizat până ce acela va fi sfârşit cântarea. Martirologiul roman relatează: „În Pont, [este celebrată] ziua Sfântului Atinoghen, [care a fost] un teolog vârstnic, care, atunci când era pe cale să primească mucenicia prin foc, a cântat un imn de bucurie, pe care l-a lăsat în scris ucenicilor săi”. Este probabil unul şi acelaşi cu episcopul care a pătimit în Sevastia Armeniei împreună cu zece ucenici ai săi, în vremea persecuţiilor lui Diocleţian, pe data de 16 iulie, astfel că se poate aprecia că a trecut la Domnul în jurul anului 305 d.Hr.

Se crede că Sfântul Sofronie al Ierusalimului (634-638 d.Hr.), care a fost cunoscut ca imnograf, a revizuit această cântare.

Redau textul imnului in limba romana :

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel CE DAI viaţă,  pentru aceasta lumea Te slăveşte.

In perioada timpurie a Bisericii, imnul se canta in momentul cand pe cer se ivea luceafarul de seara; iar in biserici sfesnicul cu lumina se scotea din altar (in tot Rasaritul, dupa modelul scoaterii luminii din Sfantul Mormant la Ierusalim) sau se aducea de afara (la Constantinopol). Aceasta lumina avea scopul sa risipeasca intunericul serii, sfesnic a carui amintire clara o pastreaza, de altfel, atat textul imnului („…vazand lumina cea de seara”), cat si lumanarea aprinsa sau sfesnicul purtat inaintea preotului la vohodul Vecerniei sarbatorilor, dar mai ales ritul lumini (sfesnicului) din randuiala Vecerniei cu Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, in Postul Mare. Lumina care aparea in mijlocul credinciosilor adunati pentru rugaciunea de seara era ca o prezenta simbolica a Mantuitorului, Care S-a numit pe Sine Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” (Ioan. 8: 12). Rostirea sau cantarea imnului in acest moment, sublinia ca in haosul si intunericul in care se zbatea omenirea din perioada Legii Vechi, asteptarea si venirea lui Mesia era ca luceafarul de seara, ca o stea calauzitoare, datatoare de incredere si de nadejde.

Dumnezeu sa ne primeasca in Lumina Lui spre binele si salvarea sufletelor noastre! Amin

surse : crestinortodox.ro , OrthodoxWiki

postare si comentarii – Cristina David