„Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților.” (Sfantul Ioan Gura de Aur)
Cel mândru nu are zboruri duhovnicești, ci căderi.
Mândria este cea mai mare boală duhovnicească. Așa cum lipitoarea îți suge sângele atunci când se lipește de tine, tot astfel mândria absoarbe toată seva duhovnicească a omului. Pricinuiește chiar și asfixiere duhovnicească, deoarece consumă tot oxigenul duhovnicesc al sufletului.
–Gheronda, am observat că de îndată ce pun o rânduială în nevoința mea, toate devin…
–Se vede că spui în sinea ta: „ Merg bine”. De aceea ai apoi căderi. Cel mândru nu are zboruri duhovnicești, ci căderi.
–Gheronda, văd că orice aș face sau aș spune, mă cuprinde mândria.
-Tot ceea ce faci, să faci cu gând smerit, căci altfel îl bagi pe diavol chiar și în faptele tale cele bune. De pildă, dacă cineva spune cu mândrie: „Voi merge să fac o faptă bună”, îl bagă pe diavol înăuntru și poate să întâlnească apoi o mulțime de piedici și în cele din urmă să nu o poată împlini. Dar dacă se duce să facă o faptă bună fără zgomot, atunci nu intră diavolul.
–Gheronda, cum să săvârșim corect în noi înșine lucrarea duhovnicească?
–Tainic și tăcut. Lucrarea duhovnicească este foarte fină și este nevoie de multă atenție la fiecare acțiune a noastră. Spun Sfinții Părinși că viața duhovnicească este „știința științelor”. De câtă trezvie este nevoie! Urcușul în viața duhovnicească este precum urcușul pe o scară în spirală care nu are balustradă. Dacă urcă cineva fără să vadă pe unde pășește și spune: „ O, cât de sus am urcat! Și unde voi ajunge încă!”, va păși pe-alături și va cădea.
-De ce scara nu are balustradă?
-Fiindcă omul este liber și trebuie să folosească mintea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu o folosește corect, ce să-i facă Dumnezeu?
–Gheronda, se poate ca o stare de uscăciune duhovnicească să aibă ca pricină mândria?
–Da, dacă există mândrie, Dumnezeu îngăduie ca omul să rămână într-o stare de trândăvie, acedie și răceală sufletească, căci, dacă îl va ajuta și îi va da să guste ceva ceresc, atunci încet-încet se va mândri și va crede că asta se datorează propriei nevoințe. Nevoiți-vă!, va spune apoi și celorlalți. Eu m-am nevoit și iată ce m-am învrednicit să trăiesc!. Și astfel va vătăma suflete. De aceea Dumnezeu îl lasă să se lovească atât cât trebuie, ca să piară dintr-însul părerea înaltă pe care o are despre sine, să se deznădăjduiască de sine însuși în sensul cel bun și să simtă că „Fără Mine nu puteți face nimic”.
Patimi și Virtuți – Cuv. Paisie Aghioritul; Ed. Evanghelismos, Bucuresti – 2007 (pag.78-80)
Cristina David
Dumnezeu este Iubire 