Simţămintele bune sunt tăcute. Revărsări prin cuvinte caută mai degrabă simţămintele iubitoa­re de sine, ca să exprime ceea ce ne măguleşte iu­birea de sine şi ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. Multa vorbire vine, de ce­le mai multe ori, de la o anumită părere de sine mândră, potrivit căreia închipuindu-ne că sun­tem multştiutori şi că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulţumitoare, încercăm o nevoie neînfrânată de a ne-o spune şi de a o întipări şi în inimile celorlalţi prin belşug de vorbe, cu repetări numeroase, făcându-li-se învă­ţători nepoftiţi şi visând câteodată să aibă ca uce­nici oameni mult mai pricepuţi decât ei – şi asta atunci când se vorbeşte despre lucruri care meri­tă cât de cât luare-aminte.

În cea mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deşar­tă, şi atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfăţişa pe deplin răul care vine din această proastă obiş­nuinţă, îndeobşte, multa vorbire deschide porţile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldu­ra evlaviei, şi cu atât mai mult vorbirea deşartă. Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuşi, şi în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furişeze obişnuitele învoiri şi pofte pătimaşe – câteodată cu asemenea izbândă, încât atunci când se termină vorbirea deşartă, în inimă se află deja nu numai însoţirea cu gândul rău, ci şi hotărârea de a săvârşi patima cu fapta. Vorbirea deşartă este uşă spre osândi­re şi clevetiri, răspânditoare a veştilor şi părerilor mincinoase, semănătoare a neînţelegerilor şi vraj­belor. Ea înăbuşă gustul pentru ostenelile minții şi slujeşte mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoaşteri temeinice. După multa vor­bire, când aburul mulţumirii de sine trece, întot­deauna rămâne un anumit simţământ de tristeţe şi de ruşine. Oare aceasta nu dovedeşte că sufle­tul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat?

Sfântul Nicodim Aghioritul  – https://www.ganduridinierusalim.com

Cristina David