Chiar dacă nu ai credinţă, dând-o altora, o vei avea şi tu. Căutând-o pentru altul, o vei dobândi. Pe aproapele tău trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobândi şi pentru tine. Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu ceea ce ai dat altuia.

Nu-i aşa că e minunat? Dai de băut însetatului apa pe care poate nu o ai nici tu, dai de mâncare înfometatului hrana care şi ţie-ţi lipseşte, îmbraci pe cel gol cu o îmbrăcăminte după care jinduieşti şi tu…Nu-i acesta secretul vieţii călugăreşti? Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, puterea şi splendoarea lui. Iată ce ne cere Hristos: ce pare absolut imposibil! Să dai ceea ce nu ai! Dar iată şi făgăduinţa nebună, răscolitoare, cutremurătoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti, tu, ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflectă asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te înavuţeşte, te preface, te încreştinează.

Să dăm, aşadar ce nu avem, cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea Sa de om muritor. Să piară din noi orice frică, nesiguranţă, deznădejde: călugărul e chemat să dea altora credinţa şi lumina chiar dacă lui îi lipsesc. Şi să nu se îngrijoreze: dând va dobândi.

Nicolae Steinhardt – monahul de la Rohia

Cristina David