A fi responsabil de un anume lucru pe care il faci sau de un cuvant pe care il rostesti, a-ti da seama adica de consecintele ce s-ar putea ivi ca urmare a celor intreprinse si a-ti asuma raspunderea pentru acestea, este un fapt care presupune o anume intelegere si o anume  intelepciune de viata pe care de cele mai multe ori le capeti prin experienta proprie , nu din cele citite sau spuse de catre altii. Noi avem libertatea de a ne alege cuvintele, faptele iar alegerile ne apartin.  Responsabilitatea noastra de aici decurge : pentru ca am ales a face un anumit lucru, trebuie sa suportam consecintele actiunii, care pot fi bune sau rele. Ca si crestini, noi avem o resposabilitate dubla : in relatie cu Dumnezeu si in relatie cu oamenii. Ar fi atat de usor să găsim vinovatul pentru greselile noastre… şi este o luptă interioară foarte grea pe care suntem obligati din punct de vedere moral sa o ducem asa incat să ajungem acolo unde sa nu ne fie frică de consecinţele acţiunilor noastre. Pentru cei care au credinta in Dumnezeu si frica de dreapta Lui judecata, simtul responsabilitatii in viata este mult mai puternic  decat la oamenii care nu au teama de nimic si care usor aluneca pe panta gasirii unei scuze si a unui alt vinovat decat ei insisi.

Maica Siluana Vlad, cunoscatoare buna a firii umane, vorbeste despre felul in care parintii si educatorii pot si se cuvine sa indrume tinerii spre formarea unui sentiment al responsabilitatii care sa-i ajute in asumarea faptelor si deciziilor lor. Ea atrage atentia asupra unor greseli de indrumare in acest sens, care greseli se pot repercuta mai tarziu in viata asupra viitorului caracter al tanarului.

„Iubirea noastră este bolnavă. Noi credem că ne e bine atunci când nu avem necazuri şi că ne e rău când ne doare ceva, când avem necazuri. Din cauza acestei definiţii proaste a iubirii, a binelui, iubim prost. Noi credem că-i iubim pe cei de lângă noi dacă-i ferim de rele, de necazuri. E o proastă/falsă iubire şi păguboasă. Sigur, trebuie să-i învăţăm, mai ales dacă am fost numiţi în responsabilitatea asta, dacă suntem părinţi sau profesori sau stareţi, duhovnici, şi cred că acesta-i gândul care acum, zilele astea, a apărut în sărmana mea minte: trebuie doar să-i ajutăm să-şi asume răspunderea. Tu vei vedea! Este cuvânt de la Dumnezeu. Tu vei vedea şi să-ţi dea Dumnezeu să-ţi fie spre folos. Pentru că Mântuitorul spune: „Veniţi şi vedeţi!”. Vino şi vezi! Altfel, dacă omul este adus cu forţa, se împotriveşte, închide ochii, nu vede nimic şi chiar dacă îi ţine deschişi, îi ţine deschişi asupra unei alte perspective şi vede altceva…

Nu ne rămâne decât să avem încredere în Dumnezeu! Ce-o să se întâmple cu copilul tău, care se duce la discotecă chiar dacă tu nu-l laşi: poate să fie rănit, poate să fie bătut, poate să fie violat, dar dacă el vrea la discotecă, tu să-i spui: „Eu nu vreau să te las, pentru că mie mi-e frică pentru viaţa ta, mi-e frică să nu păţeşti asta sau asta sau asta, dar dacă ţie nu ţi-e frică, du-te, şi să-ţi asumi asta. Poţi să-ţi asumi asta?”. Atunci, copilul poate că va înţelege ce este cu tine şi poate nu-şi va asuma asta şi se va potoli. Nu ştiu dacă sub forma asta, dar să ne ajute Dumnezeu, pentru că eu vreau să învăţ asta. Să dăm voie oamenilor să-şi trăiască lecţiile pe care şi le pregătesc. Să nu le zicem să lipsească de la şcoală pentru că s-ar putea să ia nota patru.”

Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 94-96

Cristina David