Romanii in mare lor majoritate poarta amintire pioasa   viteazului si vrednicului voievod Ştefan Vodă, cel care in vremuri grele pentru crestinatate a condus, cu nespusa insufletire, jertfelnicie, eroism şi conştiinţă creştină, ţara si oamenii ei la apararea impotriva dusmanului din acea vreme a Europei. Animat de iubirea de mosie si de neam, Stefan nu a dat inapoi de la nici o infruntare cu pericolul otoman, dimpotriva, desi fara a primi ajutorul cerut din parte principilor vremii, s-a bazat pe ostenii lui dar mai ales pe ajutorul Domnului Hristos la care s-a rugat fierbinte cu credinta tare inaintea fiecarei batalii. Putine au fost luptele pierdute…

„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug”.(Ps. 31, 1-2)

Unul dintre aceşti fericiţi, a fost măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.

Aflam din tradiţie şi după vestigiile arheologice care se afla în patrimoniul nostru naţional că Ştefan cel Mare a purtat întotdeauna cu sine, mai ales în vreme de lupta, un triptic. Pe el era, la mijloc, Mântuitorul, iar de o parte si de alta Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, in iconografia ortodoxa numita fiind „Deisis”. Tripticul se păstrează, până astăzi în Muzeul mănăstirii Putna.

In documentele vremii lui  domnul Moldovei se intituleaza „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei” , sau „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treime Sfântă de o fiinţă şi nedespărţită, iată eu, robul Stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldovei”. Astfel s-a considerat, pe el insusi, cu adevarata smerenie, Domnul Tarii Moldovei in toata vremea, nepunand persoana sa inaintea voii lui Dumnezeu si atribuind izbanzile ca si infrangerile armatei sale puterii si vointei Domnului. „Eu şi curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat să fie numele Lui”.

Iubit sa-i fie numele in veacul veacului si vesnica memoria!

Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”

Ştefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simţim cu toţii, mai ales atunci când ne aflăm în faţa mormântului său de la Putna şi în faţa icoanei sale, insuflându-ne aceeaşi dragoste de ţară şi credinţă strămoşească; îl simţim alături de noi la bucurii şi mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credinţa că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi şi va răsplăti pe toţi acei care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă şi apărarea hotarelor ţării.

La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

surse : http://ortodox.md si Pagini din Vieţile Sfinţilor, Ed. Sf. Nectarie Taumaturgul, Tg. Neamţ, 2012

Cristina David