Acest tainic eveniment al trecerii Maicii Domnului din viata pe care a dus-o in lume, la viata vesnica, alaturi de Fiul ei si Mantuitorul nostru , este prilej de sarbatorire cu bucurie si lumina. “Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nu a murit din cauza vreunei boli sau de bătrânețe, ci a murit din marea dragoste si dorul sfânt de a fi impreună cu Fiul ei” (Arhimandritul Serafim Man)

Adormirea Maicii Domnului ca eveniment deosebit este tratat in scrierile unor parinti orientali: Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Sfantul Ioan Damaschin si Patriarhul Modest al Ierusalimului.

In momentul in care Hristos Dumnezeu a decis sa o aduca pe Maica Sfanta alaturi de El, l-a trimis pe Arhanghelul Gavril, cu trei zile inainte ca fecioara sa moara, sa ii transmita spusele lui Hristos: „Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare”. La auzul acestora, Fecioara Maria, cuprinsa de dor, s-a bucurat de faptul ca isi va revedea Fiul si a decis sa mearga la Muntele Maslinilor pentru a se ruga. In drumul ei spre locasul de rugaciune, Sfanta Fecioara Maria vede cum pomii de pe munte se apleaca.

Dupa rugaciune decide sa se intoarca acasa, iar de indata ce paseste in casa toate incaperile incep sa se cutremure. Decide sa aprinda multe lumanari si ii multumeste lui Dumnezeu, dupa care isi cheama rudele si vecinii sa o ajute la grijitul casei si toate cele necesare pentru ingroparea ei. Le spune tuturor ceea ce ingerul i-a transmis si le arata tuturor darul care i-a fost oferit: o stalpare de finic.

Odata cu ridicarea Fecioarei Maria la ceruri, Apostolii ii ajutara pe credinciosi cu asezarea trupului care a dat viata Mantuitorului nostru in satul Ghetsimani.

Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cântări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul Răsai asupra mea si Rugăciune. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvântul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca Învierea, Ta twan asi sau Colinde, colinde, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una din cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie şi poate că nu peste mult timp va găsi cineva răgazul să le redea circuitului public, după ce au aşteptat atâta în cine ştie ce ediţii rare, în pagini de revistă prăfuite de vreme. Chiar poezia românească se naşte sub semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn va marca momentele ei de glorie. De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvârşitorul, până la Arghezi şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit, cu înfiorările ei profunde, cu neliniştile sale, evoluţia literaturii noastre.

De o atenţie deosebită s-a bucurat la noi cinstirea Fecioarei, aşa cum o demonstrează şi creaţia eminesciană. Cartea îngrijită de diaconul Gheorghe Băbuţ Maica Domnului Ocrotitoarea României ne dă o idee despre dimensiunile acestui cult, deşi, la o cercetare puţin mai aprofundată, găsim mult mai multe pagini literare, şi încă dintre cele mai izbutite. Numai în volumul Gânduri albe, postume ale lui Vasile Voiculescu (editate în 1986), am detecta materia unei întregi cărţi.

Poezia noastră cultă a însoţit cinstirea Fecioarei de imaginea “luminii line”, sintagmă cu reverberaţii în imnologia creştină. La Voiculescu, de exemplu, izvorul “luminii line” e fiinţa Fecioarei Măria, Lumina Dintâi, originară, vindecătoare de angoasele aduse de civilizaţia brutală:”Lumină lină a Sfintei Marii, / Vino-n acest amurg de lume / Să ne scapi de agonicele zvârcoliri; / Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale zidiri”.

Pentru Eminescu, Fecioara este “crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, îndurarea, mila care risipeşte deznădejdea. Poetul înalţă rugăciunea în numele tuturor suferinzilor: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!” (Rugăciune).

surse : http://calendarulortodox.ro ; http: Pr. prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU//www.mihai-eminescu.ro/maica-domnului-si-eminescu/

Cristina David