Ne cunoastem oare pe noi insine asa cum credem noi ca ne cunoastem? Din nefericire nu avem pornirea si nici rabdarea sa ajungem sa ne cunoastem toate profunzimile sufletului si ale gandirii noastre.  Ne dam cu adevarat seama unde si cum gresim?

Din pacate avem mai toti o parere foarte buna despre sinele nostru si ne consideram daca nu perfecti, ma rog, aproape perfecti.  Credem ca nu gresim niciodata? Se prea poate sa fie asa, sa vedem greseala numai la semenul nostru iar la noi sa nu o observam…Acest mod de a ne „vedea” pe noi insine duce la pornirea atat de raspandita de a-l judeca pe aproapele si de a-l barfi, de a-l ponegri si chiar descalifica. In aceasta situatie din nefericire ades intalnita, omul cauta de fapt si ajunge sa isi satisfaca vanitatea sa, sa se ridice singur deasupra celorlalti ca sa isi justifice inalta pretuire de sine si desigur, unii dintre noi nu se vor da in laturi de la a compromite in fata celorlalti pe acela dintre semeni impotriva caruia exista ascunse undeva in inima antipatii, resentimente si animozitati. Chiar daca neconstientizat, un asemenea comportament este contrar poruncii Mantuitorului care ne cere sa il iubim pe aproapele noastru ca pe noi insine, pentru binele nostru si pentru mantuire.

Cuviosul Paisie Aghioritul despre care stim ca a fost un duhovnic cu totul deosebit, un monah  care si-a petrecut intreaga sa viata in rugaciune, a aflat raspuns bun si remediu la aceasta mare problema cu care noi ne confruntam. Pentru aceia dintre noi care doresc sincer sa-si elibereze sufletul si sa primeasca o linsite binefacatoare, sfaturile parintelui Paisie sunt de mult ajutor.

– Părinte, cum poate cineva să se vadă pe sine întotdeauna păcătos?

– Atunci când se cercetează cu luare-aminte. Cu cât se cercetează mai cu luare-aminte, cu atât se vede mai păcătos.

– Cineva care are multe griji, oare cum va putea fi ajutat să săvârșească lucrarea aceasta?

– Este bine ca în timpul zilei să rostească puțin Rugăciunea lui Iisus și să aibă o oarecare oră de reculegere. Vedeți, băcanul în fiecare seară își numără banii. Dacă nu urmărește ce câștigă și ce datorează, va da faliment și va intra și în pușcărie.

– Părinte, unii oameni nu știu ce să spună la mărturisire.

– Aceasta arată că nu fac lucrare fină în ei înșiși. Dacă nu facem lucrare fină în noi înșine, atunci și pe cele mari le scăpăm. Trebuie să ne curățim ochii sufletului nostru. Un orb nu vede nimic. Unul care are un ochi, ei, vede și el, dar mai bine vede cel care are amândoi ochii sănătoși. Iar dacă are și telescop și microscop, va vedea curat atât pe cele de departe, cât și pe cele de aproape. De pildă, o iconiță sculptată o pot săvârși în trei ceasuri. Dacă o las câteva zile și mă uit iarăși la ea, îi aflu destule lipsuri. La fel s-ar întâmpla dacă aș lucra la ea o săptămână, o lună sau doi ani. Dacă vreau, aceeași iconiță o pot lucra și în cinci ani. Dar după aceea trebuie să lucrez cu lupă. Vreau să spun că lucrarea duhovnicească nu are sfârșit. Cu cât înaintează cineva duhovnicește, i se curățesc ochii sufletului său tot mai mult, își vede greșelile lui din ce în ce mai mari, și astfel se smerește, după care vine Harul lui Dumnezeu. Atunci când Sfinții spuneau: „Sunt păcătos, sunt vrednic de plâns”, o credeau, pentru că ochii sufletului lor deveniseră microscoape. Cu cât înaintau, dobândeau un microscop mai puternic și se vedeau că sunt mai păcătoși. Iată, îmi privesc mâna cu ochiul liber și mi se pare că este frumoasă. Dacă însă aș privi-o cu lupa, aș vedea acești peri, care acum abia îi zărești, ca pe niște chiparoși mici. „Măi, copilașule, oare ce sunt eu? Om sălbatic?”, îmi voi spune. Dacă și duhovnicește veți lucra astfel, vă veți scârbi de omul vostru cel vechi.

Omul nostru cel vechi este un chiriaș rău înăuntrul nostru și, ca să plece, trebuie să-i dărâmăm casa și să începem să zidim clădirea cea nouă, adică pe omul cel nou.

Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012

Cristina David