O vorba romaneasca cunoscuta de multi imi vine acum in minte : „Sa fii domn e o intamplare, sa fii Om…e lucru mare” si ma gandesc ca sensul continut in aceste cuvinte cuprinde multe aspecte ale comportamentului nostru, al oamenilor. Noi ca fiinte omenesti ne asemanam pana la un punct, dupa care diferentele incep sa se discearna. In mintea mea acum apare un anumit aspect si anume acela legat de modul in care omul, cu deosebire crestinul, reactioneaza la nevoile celor din jur pe care ii observa a fi lipsiti de lucruri materiale necesare vietuirii de fiecare zi, sau a avea nevoi sufletesti care adeseori sunt mult mai greu de remarcat. Saracia este cel mai lesne de constatat pe cand boala fizica sau sufleteasca nu apar atat de usor la vedere. De aceea, din nefericire trecem prin viata necunoscand multe din aceste suferinte…

Ne aflam pe strada, preocupati de cele ce avem de rezolvat, poate urgent, de multe ori cu ochii in pamant si atentia la ale noastre , cand se apropie de noi un om necajit, imbracat in haine ponosite, adesea murdare si ne roaga sa ii dam un banut, pentru paine, sau pentru doctorii… reactia poate fi de nebagare in seama, de respingere a omului chiar cu niste cuvinte aspre de repros, sau…sa ne oprim , sa ne scototcim febril dupa un leu-doi pe care sa-i dam uitandu-ne cu mila la cel nevoit sa cerseasca. Nu stim de ce, dar inima nu ne lasa parca sa trecem fara ca sa-l ajutam caci ne cere ajutorul. Ne mai gandim de ce a ajuns aici? Sa-i facem si morala sau sa-l judecam in mintea noastra cu asprime pentru ce face , ca de ce face…Unii dintre noi fac acest lucru si merg mai departe in drumul lor neabatandu-si atentia de la ce ii preocupa si ii doare pe ei. O inima buna sau… o inima impietrita, aceste situatii pot dezvalui destul de multe despre noi…

Ne aflam acum in Postul Mare, intr-o perioada cand suntem indemnati de propria constiinta ca in mod deosebit sa ne gandim mai mult la cei care au mare nevoie de ajutor, fie el material sau sufletesc. Sau pur si simplu…omenesc. Aceasta se numeste milostenie, un act de mare valoare pentru ca este gestul de a face bine celui aflat la ananghie, acel gest pe care Mantuitorul l-a evidentiat in parabola bunului Samarinean, cand a demonstrat cine este „aproapele” nostru si ne-a cerut ca noi, la randul nostru sa calatorim prin viata facand acelasi lucru de cate ori putem. Mila pe care un crestin o arata semenului sau izvoraste din dragostea pe care insusi Dumnezeu ne-a insuflat-o atunci cand ne-a creat. Daca Dumnezeu este Iubire iar noi suntem in Dumnezeu ” „Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el” ( I Ioan 4, 16) . Indraznesc sa afirm ca a manifesta acest sentiment al compasiunii, al milei cat mai des pe masura puterilor noastre inseamna a ne apropia tot mai mult de Dumnezeu.

„Mila este simtamantul de durere si de compatimire fata de suferintele aproapelui, insotit de ajutorarea lui. Mila este revarsarea iubirii peste omul necajit, bolnav, nenorocit, asuprit, nedreptatit. Prin urmare mila este dovada iubirii. Cine nu are mila in inima sa, nu are nici iubire….prin mila Iisus Hristos Si-a aratat iubirea fata de toti oamenii aflati in suferinta. Mila este poate cel mai gingas sentiment uman, este insusi umanismul in intelesul lui cel mai adevarat. Nu poti fi uman fara sa vibreze in sufletul tau un sentiment de mila fata de vecinul tau...Mila este suprema dovada a iubirii aproapelui. Aceasta este mila si de aceea-i laudata.” (Pr. Ilarion V Felea – Spre Tabor, vol. III Luminarea, Piatra Neamt, 2008, Crigarux ,pp. 155-156).

Prin cuvantul Evangheliei sale, Mantuitorul ne porunceste sa traim virtutea milei – tot prin fapte de ajutorare fata de toti oamenii. „Duceti-va deci si luati invatatura ce insemneaza: mila voiesc, iar nu jertfa.” (Matei 9:13)

Postire cu folos sa avem, in bucurie sfanta si lumina!

Cristina David