Imi vine acum in minte cererea Sfantului Efrem Sirul adresata Domnului in mult rostita lui rugaciune din vremea Postului Mare: “Doamne si Stapanul vietii mele,..duhul grairii in desert nu mi-l da mie”. In comunicarea cu altii este foarte bine, chiar indicat sa nu irosim cuvinte, sa nu abuzam de prea multa vorbarie, cum prea adesea o facem, altfel spus, sa nu “graim in desert”.

Mult bine putem insa face prin cuvintele noastre, deci sa nu ne ferim a le folosi atunci cand ar putea, prin energia benefica pe care o contin, sa aduca bucurie sau alinare unui suflet necajit sau obosit, sau slabit  de incercarile vietii. Sa fim deci cu luare aminte caci cuvantul ce il rostim poate mangaia sau dimpotriva, poate lovi pe cel caruia ii este adresat, iar noi putem alege in ce fel il folosim: ca o arma ucigatoare, precum sabia, cutitul, sageata, sau ca o binecuvantare.

Cuvantul este un dar nepretuit care vine direct de la Creatorul nostru, este mijlocul dat noua de a ne exprima trairile si gandurile. Nu se cuvine sa aruncam acest dar la intamplare, cu lipsa de recunostinta si de iubire, ar fi si este, daunator. Dumnezeu ne da libertatea de a face un lucru sau altul, de a infrumuseta viata noastra prin cuvintele datatoare de curaj si speranta pe care le folosim, sau de a urati viata prin vorbele jignitoare  aruncate in fiecare moment, in fiecare zi. Si atunci cand dorinta noastra este de a face bine, ne vom opri cu multa atentie asupra cuvintelor, inainte de a le rosti, in fiecare situatie. Un cuvant urat azvarlit la manie in mod necontrolat va dainui ca un ecou distrugator in mintea si inima celui caruia i l-am adresat. Regretul vine si poate e prea tarziu…

Imi aduc aminte acum de o pilda in legatura cu vorbirea desarta, in care se spune ca un frate calugar mai tanar s-a adresat unui avva (in traditia monastica acest cuvant desemna un monah mai in varsta si cu experienta), cerandu-i sfatul caci nu-si putea stapani limba, la care batranul l-a intrebat daca vorbind el se linisteste. Tanarul i-a raspuns ca nu se linisteste iar raspunsul avvei a sosit imediat: „Daca nu te linistesti, de ce vorbesti? Mai bine taci si, daca se intampla sa iei parte la o discutie, mai bine asculta decat sa vorbesti.” Asa si este, daca ne analizam bine, vorbind ne putem aprinde si ne pierdem cel mai adesea controlul celor spuse…pe cand de tacem (si intelept este sa putem face acest lucru), ne pastram linistea interioara. Aici ajungem la un alt aspect al comportamentului omenesc, anume, stapanirea de sine, controlul propriei persoane prin examinarea reactiilor avute in diverse situatii. Avem desigur in minte minunata invatatura a Mantuitorului, care la sfarsitul predicii de pe Munte, intre alte porunci ne spune: ” Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea” (Sf. Evanghelie dupa Matei 7:12). Si daca toti oamenii ar intelege cata pace, ce rai ar fi pe pamant daca ar ţine această poruncă scurtă! In spusele poporului zicala la fel de inteleapta:„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar noi nu tinem seama de aceasta mare si inteleapta porunca. Si de ce? Pentru ca cei mai multi dintre noi poftim sa ni se faca noua tot binele ce ni se poate face, dar, în schimb, noi nu manifestam nici pe departe intentia de a face celorlalti, la randul nostru, binele ce-l pretindem in mod egoist pentru noi.

In perioada postului pe care il parcurgem, fiecare dupa puterile sale si vrednicia proprie, avem poate, fiecare dintre noi, intrebari la ce anume sa luam aminte mai intai de toate, ce sa avem in vedere a imbunatati in felul nostru de a fi, adica. Pentru ca acum mai ales, incercam sa ne retinem de la tot raul ce il putem face din neatentie cu gandul, cuvantul sau fapta. Cuviosul Paisie Aghioritul intrebat fiind, a raspuns :

– Gheronda, la ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare? – La noblete, la nobletea duhovniceasca.

Parintele a explicat apoi ce intelege el prin noblete duhovniceasca :
„Nobletea duhovniceasca este superioritatea duhovniceasca, este jertfa. Un suflet nobil are pretentii numai de la sine insusi, iar nu de la ceilalti. Se jertfeste pentru ceilalti, fara sa astepte rasplata. Uita tot ce da, dar isi aminteste pana si cel mai mic lucru care i se da. Are marinimie, are smerenie si simplitate, are lipsa de interes, cinste… le are pe toate. Are cea mai mare bucurie si veselie duhovniceasca.”

Cuvinte de mult folos care sa ne ajute la toate incercarile noastre acum si mereu…pentru ca tare ne este si noua bine atunci cand facem bine!

Cristina David