Zicala din popor care afirma ca romanul s-a nascut poet este consfintita de inspiratia divina pe care a primit-o in dar de la Dumnezeu sfantul nostru Ioan Iacob de la Neamt ajuns pe meleagurile Tarii Sfinte spre a sluji si a se nevoi in pustiul Hozevei.

Pestera sa unde s-a retras, sapata in stanca desertului, se afla cam la 3 kilometri de Manastirea Sf Gheorghedin pustia Hozevei. Se putea ajunge la ea numai pe o scara intrucat este la mare inaltime.

„Pestera avea trei incaperi: prima, de vreo doisprezece metri patrati, cu o firida sapata in piatra, era locul unde se ruga, odihnea, medita sau scria poezii, Cuviosul Ioan Iacob. Printr-o scobitura in piatra se ajungea in a doua incapere, de sase metri patrati, in care pustnicul manca din putina hrana pe care i-o aducea din manastire ucenicul sau, schimonahul Ioanichie Paraiala. Alaturi se gasea a treia incapere, o „pestera” a mormintelor, locul unde erau asezate spre odihna vesnica, trupurile celor ce se nevoisera aici.”

Locul acesta avea un nume, i se spunea Chilia Sfanta Ana.

Sfantul Cuvios Ioan Iacob de la Neamt

„Vă rog pe toți, din inimă, să înțelegeți și asta: că eu toate le scriu pentru mustrarea neputințelor mele și pentru trezirea simțurilor mele celor amorțite. Totodată, ele sunt și o mărturisire înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, când nu mai am cui le mărturisi. Deci să nu vi se nască părerea că eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, că doar va lua vreun folos ticălosul meu suflet!

Dacă mustrarea conștiinței mele se potrivește și la alții, asta nu înseamnă că eu le-am scris împotriva lor. Dacă înainte vreme am amintit și nume străine în foile mele, apoi asta am făcut-o numai în chestia Iordanului și nu din răutate, ci din adâncă durere pentru un locaș sfânt care se pustiește.

Mi-ar fi cu neputință să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca niște scântei dintr-o cremene, dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoștinței față de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să miște inima altora.

Când scriu ceva mai mișcător, simt o durere la inimă, ca și cum stihurile ar fi niște fărâmituri desprinse din însăși inima mea zdrobită, de aceea și cuvintele curg însoțite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mișcă pe cititori aproape tot așa cum a fost mișcată și inima celui care a scris.

De aici puteți înțelege mai bine că stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie. Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.„

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, ” pentru cei cu sufletul nevoias ca mine…”Opere complete

Miluieşte-mă, Stăpâne,
După mare mila Ta
Şi mă spală cu-ndurare
De fărădelegea mea!

Eu cunosc fărădelegea
Şi păcatul mi-e ştiut,
Căci întru fărădelege
Şi-n păcate m-am născut.

Bunătăţile din lume,
Sus la cer nu trebuiesc,
Tu vrei „inimă smerită”
De la neamul omenesc.

Jertfa cea bine primită
Este „duhul umilit”
Şi cu „inima înfrântă”,
După cum cântă David.

Darul Tău binevoieşte
Întru oamenii smeriţi
Şi din rândul lor îţi place
Să alegi pe cei „sfinţiţi”.

Mântuirea sufletească
Tu voeşti a se lucra
Cu necaz şi suferinţă,

„Jugul nostru”: Crucea Ta!

Iar prinosul cel de lacrimi
Si sudoarea se socot,
Intru cel de sus jertfelnic
Ca o „ardere de tot”.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul- Hrană duhovnicească, Editura Lumină din Lumină.

Cristina David