Scriitorul si poetul Alexandru Vlahuta ne-a lasat cateva lucrari de valoare intre care amintesc aici lucrarea „România pitorească”, despre care criticul literar Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară.” Sunt cunoscute colaborarea sa la revistele de frunte ale vremii sale, precum si prietenia cu personalitati marcante din viata culturala a tarii intre care Eminescu, Cosbuc, Grigorescu. Nu multa lume cunoaste insa marea lui sensibilitate si credința sa în Dumnezeu, aceste aspecte definitorii ramanand puțin cunoscute celor care i-au studiat opera literara in liceu dar nu i-au citit lucrarile. Cred ca si mai putin cunoscut este faptul ca mama sa, de origine din Transilvania, a trait in manastire inainte de a se casatori cu tatal scriitorului, Neculai Vlahuta. Mai tarziu, in varsta fiind, Ecaterina Vlahuta se va reintoarce la viata in manastire, calugarindu-se sub numele de maica Elisaveta la Manastirea Agapia.

Ilustrative pentru gandirea scriitorului si pentru inaltele valori crestine pe care le aprecia in viata, sunt sfaturile intelepte adresate fiicei sale, Margareta, intr-o scrisoare pe care o putem citi si noi ( ea se afla la casa memoriala Alexandru Vlahuta din Agapia).

“Sa traiesti, Mimilica draga, si sa fii buna! Sa fii buna pentru ca sa poti fi fericita. Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca, mai intai cei rai nu pot fi iubiti, si-al doilea,…al doilea…de! norocul si celelalte “pere malaiete”, care se aseamana cu el, vin de-afara, de la oameni, de la imprejurari, asupra carora n-ai nici o stapanire si nici o putere, pe cand fericirea, adevarata fericire in tine rasare si-n tine-nfloreste si leaga rod, cand ti-ai pregatit sufletul pentru ea. Si pregatirea este o opera de fiecare clipa, – cand pierzi rabdarea, imprastii tot ce-ai insirat si iar trebuie s-o iei de la inceput. De aceea si vezi asa de putini oameni fericiti… Atati cati merita…

A, daca nu ne-am iubi pe noi asa fara de masura, daca n-am face atata caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cate ori am mintit sau ne-am surprins asupra unei rautati, ori asupra unei fapte urate, daca, in sfarsit ne-am examina mai des si mai cu nepartinire (lesne-i de zis!), am ajunge sa razuim din noi partea aceea de prostie fudula, de rautate si de necinste murdara, din care se ingrasa dobitocul ce se lafaieste in nobila noastra faptura. Se stie ca durerea e un minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din durerile altora. Eu am mare incredere in vointa ta. Ramane sa stii doar ce sa vrei. Si vad c-ai inceput sa stii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai inceput sa te observi, sa-ti faci singura mustrari si sa-ti cauti singura drumul cel adevarat!

Asa, Mimilica draga, cearta-te de cate ori te simti egoista, de cate ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspra cu tine, dreapta cu prietenii si suflet larg cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cate ori desteptaciunea te indeamna sa strigi: “Uitati-va la mine!” Dar mai ales as vrea sa scriu de-a dreptul in sufletul tau aceasta: Sa nu faci nici o fapta, a carei amintire te-ar putea face vreodata sa rosesti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici multumire deplina, ca o constiinta curata.

Pastreaza scrisoarea asta. Cand vei fi de 50 de ani ai s-o intelegi mai bine. Sa dea Dumnezeu s-o citesti si atunci cu sufletul senin de azi.

Te imbratiseaza cu drag,

Al. Vlahuta

Cand ai implinit saptesprezece ani.”

Cristina David