Cu doua zile in urma am vizionat pe canalul TV Trinitas o emisiune care mi-a facut placere, parintele Forin Serbanescu, cel care prezinta monunemte istorice ortodoxe din Transilvania in cadrul emisiunii „Comori ale Ortodoxiei”, ne vorbea acum despre o biserica intr-adevar aparte, este vorba de Biserica de lemn din Cizer care actualmente se pastreaza in Parcul Etnografic Național „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca. In Transilvania sunt multe biserici din lemn, ca si in Maramures si Bucovina, aceasta insa are o amprenta istorica si sentimentala de mare insemnatate pentru romanii din Ardeal, mai exact motii din care provin si eu pe linia materna.

Marea ei valoare , unicitatea ei se datoreaza constructorului , mesterului de biserici Vasile Nicula Ursu , cunoscut de noi toti cu numele de Horea – conducator si martir al rascoalei motilor din anul 1784. In comuna Criscior judetul Hunedoara, se afla un monument in centru, a fost ridicat in comemorarea rascoalei care ar fi izbucnit si din acel loc, ea luand amploare pe parcurs ce se uneau fortele pornite din diferite sate.

Lăcașul are puterea de a evoca evenimentele deosebite petrecute în sânul comunității, cu valoare de referință pentru întreaga zonă. În anul răscoalei, cizăranii s-au solidarizat cu Horea, refuzând afișarea patentei imperiale pe ușa bisericii. Tot aici, in Cizer s-au adunat satenii toti sa-l ascute pe Avram Iancu care ii indemna si incuraja pe romanii lui sa se scuture de iobagie si toate neajunsurile ei. Tot in aceasta sfanta biserica s-au rugat romanii pentru izbanda Unirii celei Mari asteptate cu atata speranta! S-au rugat pentru cei care urmau sa plece la razboi. Dumnezeu cel atotputernic le-a ascultat ruga si acum cuvine-se a se aduce multumire Lui de catre toti cei care viziteaza lacasul. Cred ca am inteles bine faptul ca in biserica se mai fac slujbe religioase.

Lăcașul de lemn este un prețios martor etnografic și social al unor tradiții pierdute în timp. Aici era locul de judecată al adunărilor obștești, conduse fie de voievodul zonei fie de cneazul sau judele satului, până în amurgul secolului 19. Tot până în acele vremuri, în bătătura bisericii s-a ținut și danțul satului. Până înainte de mutarea în muzeu, în ea și în jurul ei s-au ținut vechile obiceiuri de pomenire a strămoșilor plecați „în cé lume”.

O zi binecuvantata va doresc!

Cristina David