Cati dintre noi nu ne-am aflat in pozitia destul de ingrata de a ne vedea obligati (gandim noi), sa ne indreptatim, sa ne justificam in fata altcuiva pentru ceva ce am facut sau spus gresit? Situatia este urmatoarea: am facut o greseala intr-o treaba data sa o implinesc si in loc sa admit sau sa tac si sa ascult la repros/atragerea atentiei/critica, incep si ma scuz, incerc sa ma apar cautand sa explic de ce sau sa argumentez ca nu se putea altfel, implicand ca nu am vina.

Este corect asa? Nu poate fi, in astfel de cazuri ego-ul nostru intra in actiune si cauta sa iasa la suprafata „curat”, nepatat, desi noi stim ca am gresit. Si in felul asta intram in conflict direct cu Dumnezeu, din punct de vedere duhovnicesc suferim o cadere. Cautam sa ne ridicam pe noi insine , nu suportam realitatea pentru ca ne face sa ne simtim prost. Ego-ul se revolta. Orice manifestare a ego-ului nostru ne desparte de Dumnezeu, cine crede in El, simte acest lucru, mai bine zis constiinta lui ii spune.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune ca „indreptatirea impiedica progresul duhovnicesc si alunga harul lui Dumnezeu…Din momentul in care omul le indreptateste pe cele nedrepte se instraineaza de Dumnezeu. Apare instrainarea, zidul intre om si Dumnezeu. Nu exista izolare mai puternica pentru harul lui Dumnezeu decat indreptatirea.”

Cristina David