Legatura inseparabila dintre arta si religie

Posted by Gabriela Petcu On May – 3 – 2011

Autor: George Petrovai

Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).

Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului:

1)Cu toate că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are originea în distincţia operată de Platon între logos şi mythos, fireşte – ne asigură Ştefan Aug. Doinaş în prefaţa la Aşa grăit-a Zarathustra – “cu discreditarea celui de-al doilea”, pentru ca două mii de ani mai târziu Fr. Nietzsche să elaboreze ultima mare filosofie în manieră artistică (de fapt, opinează Martin Heidegger, o metafizică la fel de nihilistă ca cea a maestrului antic grec), totuşi, noi ştim prea bine că unul dintre cei mai populari şi veneraţi zei de către greci mai întâi, apoi – după lupta de Actium – şi de către romani, a fost Apollo, nu doar ca zeu al luminii şi al Soarelui (Phoebus), ci şi ca ideal al frumuseţii masculine, dar mai ales ca zeu al cântecului şi poeziei;

2)Evreii antici, îndeosebi cei din vremea psalmistului David, cântau şi dansau cu ocazia sărbătorilor, acompaniindu-se cu tamburine, sistre şi cimbale. Însuşi David, atât în tinereţe, adică atunci când se străduia să-l liniştească pe regele Saul, cât mai ales în calitate de rege-psalmist, se acompania la harpă sau liră cu multă simţire artistică.

Ei bine, deşi Apollo a fost imortalizat de-a lungul timpului în diverse chipuri de geniul unora dintre cei mai mari artişti ai omenirii: Homer în Iliada şi Vergiliu în Eneida, Fidias şi Praxiteles în sculptură, Rafael, Veronese, Velasquez şi Dürer în pictură, totuşi creştinismul, într-o măsură chiar mai mare decât celelalte religii universaliste, a exercitat o influenţă atât de covârşitoare asupra spiritului universal (prioritar asupra spiritului european şi american), încât întreaga cultură a omenirii poate fi împărţită în două mari grupe:

a)Precreştină, respectiv perioada pregătitoare a creştinismului;

b)Creştină, care a început în urmă cu două mii de ani.

Dacă Nae Ionescu vorbeşte în Curs de istoria metafizicei despre tipul metafizic al lumii antice şi tipul ştiinţific al lumii moderne, tot el descoperă trei tipuri fundamentale de viaţă sprituală eminamente creştină:

a)Barocul atunci când forma prevalează asupra fondului;

b)Clasicismul – forma este în echilibru cu fondul;

c)Romantismul – fondul prevalează asupra formei.

Cât priveşte periodizarea extrem de discutabilă pe care o tot vântură istoricii, Nae Ionescu este de părere că Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de cotitură din istorie. Şi asta pentru că Renaşterea a efectuat o veritabilă tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al istoriei umane. Aşa că perioada de până la Renaştere, cu îndreptăţire poate fi numită teocentrică, deoarece în binomul Dumnezeu-om, accentul cade atât pe teama de păcat cât şi pe forţa şi măreţia Atotputernicului sau, ca să folosesc o inspirată butadă, în toată această perioadă oamenii îşi cereau scuze de la Dumnezeu că există.

Pe tot parcursul Evului Mediu, prin călugări şi cavaleri s-au realizat importante acumulări morale şi spirituale, care s-au adăugat la cele antice: cultura egipteană, asiro-babiloniană, chineză, indiană, greco-romană. Din aceste inestimabile depozite s-au alimentat mai apoi toţi renascentiştii şi postrenascentiştii (inclusiv iluminiştii). Putem spune, aşadar, că perioada anterioară Renaşterii a fost contemplativă şi eminamente artistică, altfel spus spirituală şi pronunţat anistorică.

În perioada Renaşterii, centrul de greutate înclină înspre om. Începe antropocentrismul, care de fapt îşi are punctul de plecare în filosofia socratiană, sau epoca în care Dumnezeu îşi cere scuze de la om pentru că există!

Renaşterea se caracterizează prin coexistenţa principiilor creştine şi a celor păgâne. De menţionat că pe tot parcursul Renaşterii, principiile creştine nu doar că au persistat, dar ele au fost preponderente. Faptul acesta este demonstrat pe de o parte de mecenatul unor papi în procesul de îmbogăţire al tezaurului cultural-artistic al omenirii, pe de altă parte (aceasta în primul rând!) de afirmarea acelor titani care n-au fost numai geniali pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori şi filosofi, ci şi ingineri şi inventatori ai unor maşini menite să sporească forţa omului în confruntarea cu natura.

Astfel au apărut germenii maşinismului, ocazie cu care maşina s-a interpus între om şi natură. Poate că Leonardo da Vinci, preocupat până la obsesie de inventarea unor maşini paşnice şi de război, este cel mai “vinovat” de apariţia noilor raporturi dintre om şi natură.

Tot ce a urmat după Renaştere este o adevărată sarabandă a tehnicii şi maşinismului, încât omul postrenascentist s-a văzut captiv într-o dublă dependenţă: Una faţă de natură, alta (dusă până la alienare şi depersonalizare) faţă de maşinile şi automatele tot mai perfecţionate. Civilizaţiile au devenit tot mai robotizate, iar în artele promovate (ex. futurism), omul îşi glorifică extazul şi robia în faţa performanţelor maşinilor.

Prin urmare, antropocentrismul pune în evidenţă omul înzestrat cu însuşiri practice, altfel spus omul vitalist, puternic angajat politic şi concret-istoric.

Dar aşa cum spuneam mai sus, creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre superbele lor mozaicuri, care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori.

Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii universale, capodopere care fac faimoase muzeele ce le adăpostesc. Cum lista artiştilor renascentişti este foarte lungă, mă voi mulţumi să-i amintesc doar pe câţiva (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Rembrandt, Albrecht Dürer), acordând cinstea cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

Michelangelo, de exemplu, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), la fel ca nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele sublimul din Biblie, izvorul său de inspiraţie.

De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach, Creaţiunea lui Haydn şi Misa solemnis a lui Beethoven.

Şi tot din Biblie s-a inspirat Dante pentru scrierea nemuritoarei sale Divina comedie, iar Tasso şi Milton pentru Ierusalimul eliberat, respectiv Paradisul pierdut.

Sighetul Marmaţiei,

17 aprilie 2011

 

 

În cei 76 de ani de viaţă, Gheorghe Tăttărescu a pictat 52 de biserici şi a fost considerat cel mai mare pictor religios al timpului său. S-a născut la Focşani, în 1818, şi primul care i-a pus pensula în mână şi l-a iniţiat în arta picturii a fost unchiul său dinspre mamă, Nicolae Teodorescu, zugrav de biserici.

Tăttărescu fusese încurajat de episcopul Chesarie al Buzăului, care îi încredinţase lui Nicolae Teodorescu zugrăvirea unor biserici ca „Sfinţii Apostoli” de la Mănăstirea Ciolanu. Aici şi-a început Gheorghe Tăttărescu ucenicia, la vârsta de nouă ani, ajutându-şi unchiul. La „şcoala de zugrăvie” înfiinţată de Chesarie la Buzău, tânărul Tăttărescu se dovedise cel mai talentat şi mai sârguincios dintre elevi. Chesarie a fost cel care l-a trimis în 1845 la Roma, cu o bursă anuală de 150 de galbeni. După câţiva ani de studii, Gherghe Tăttărescu s-a întors în 1851 în patrie, devenind unul dintre cei mai mari participanţi în viaţa artistică a ţării.

MĂNĂSTIREA GHIGHIU
Una dintre bisericile la care a lucrat Tăttărescu este cea a Mănăstirii Ghighiu, aflată în apropierea Ploieştiului. „Pictura a fost realizată de Gheorghe Tăttărescu în 1864, iar biserica a fost sfinţită în 1866”, ne-a spus maica Eupraxia, stareţa acestei mănăstiri. La Ghighiu sunt pictaţi numai sfinţi, deoarece la acea vreme mănăstirea era de călugări, Ghighiu devenind mănăstire de maici în 1952. Mănăstirea datează din secolul al XVI-lea, terenul pe care este aşezată fiind donaţia unui anume logofăt Coresi. Mănăstirea e renumită astăzi mai ales pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care, potrivit stareţei Eupraxia, a fost adusă din Siria şi datează din secolul al XVI-lea. Potrivit Aurei Popescu, coordonatoare a Muzeului Gheorghe Tăttărescu din Bucureşti, în 1864, pictorul a mai zugrăvit, pe lângă biserica de la Ghighiu, şi biserica „Olteni” din Bucureşti, precum şi biserica „Grecească” din Giurgiu. În acelaşi an se deschidea Şcoala de Belle-Arte din Capitală, unde Tăttărescu devenea profesor de pictură.

CEL MAI MARE
Istoricul şi criticul George Oprescu spune că, pe vremea sa, Tăttărescu era considerat „cel mai mare pictor religios, lucru de care era şi el convins, cu toate că era un om modest. Conştiinţa sa de meşteşugar onest, credinţa sa reală, dar fără avânt, educaţia sa italiană, totul contribuia ca să-l facă să prefere picturilor bătrâne, uitate prin mănăstiri, acea artă calmă, lucioasă, linsă, dulceagă şi banală pe care o adusese din Italia”.

CRITICI
Criticul se arată însă nemilos faţă de pictura religioasă a lui Tăttărescu. „Compoziţiile erau… o repetiţie searbădă şi stereotipă a aceloraşi scene, cu personaje fără trup şi fără formă, lipite de fondul tabloului, la care, de la un caz la altul, numai culoarea draperiilor era schimbată. Unul din cercetătorii din ultimul timp al artei lui Tăttărescu a putut ajunge la concluzia că ar fi vorba de o execuţie cu şablonul şi că numai obrajii sfinţilor ar fi pictaţi individual. Despre artă înaltă, simţire şi sinceritate, nu poate fi vorba”. Criticată sau nu, pictura bisericească nu este singura moştenire lăsată de Tăttărescu. În 1851, la Paris, pictorul a realizat, în trei variante, portretul lui Nicolae Bălcescu, cu un an înainte de moartea acestuia. Una dintre variante se află la Academia Română, alta la Muzeul „Gheorghe Tăttărescu”, iar a treia la Muzeul Naţional de Artă.

O activitate monumentală
După reîntoarcerea în ţară, în 1853, primul contract semnat pentru zugrăvirea unui locaş de cult a fost în cazul bisericii Oteteleşanu din Măgurele. În acelaşi an, în iulie, încheie un alt contract, pentru pictarea Bisericii Zlătari din Bucureşti. Urmează bisericile Cetăţuia de lângă Râmnicu-Vâlcea, precum şi bisericile Mănăstirii Bistriţa şi Râmnicului. În 1856 pictează biserica de la Târgşorul Nou, de lângă Ploieşti. Între 1858 şi 1860 pictează Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, biserica de la Brânceni din Teleorman, paraclisul Mănăstirii Antim, realizează picturile murale de la biserica Creţulescu din Bucureşti şi paraclisul Sf. Ioan din curtea Mănăstirii din Câmpulung. Între 1860 şi 1863 pictează biserica familiei Oteteleşanu de pe moşia Funda, biserica Creţulescu din Târgovişte şi Biserica Mănăstirii Mărgineni.
În 1867, Tăttărescu a pictat, împreună cu elevii săi de la Şcoala de Belle-Arte, Biserica Oţetari din Bucureşti şi termină zugrăvirea bisericii Băleni din Prahova, pictează Biserica Sfântul Nicolae Şelari, precum biserica din Clejani. În 1871 a pictat biserica Colţea din Bucureşti, ctitorie a Spătarului Mihai Cantacuzino. În 1874 a pictat Biserica Sfântul Ilie din Bucureşti. În 1877, a pictat biserica Ionaşcu din Slatina şi capela Azilului „Elena Doamna”. În 1878 a pictat capela gene­ralului Florescu din Sinaia, iar în 1880 biserica Sfânta Vineri din Ploieşti. Ultimul lăcaş de cult la care a lucrat Tăttărescu a fost biserica Sfântul Ilie din Craiova (date furnizate de Aura Popescu, coordonator al Muzeului Gheorghe Tăttărescu).

 

 

Picturile lui Nicolae Grigorescu la Manastirea Agapia

 

Manastirea Agapia este impodobita spre nemurire de sfintii pictati de Nicolae Grigorescu intre anii 1858 – 1861. Lucrarea de executare a picturii interioare a bisericii i-a fost incredintata pictorului de catre Maica Stareta a Manastirii Agapia, Tavefta Ursache. Aceasta a vazut o icoana mare cu Maica Domnului pictata de Grigorescu, icoana  pe care o regasim si astazi in muzeul manastirii si astfel s-a convins de talentul pictorului.

Desi avea doar 20 de ani cand a inceput sa picteze interiorul bisericii, Nicolae Grigorescu reuseste cu puterile si talentul sau sa faureasca la Agapia o opera nemuritoare de mare valoare, in care imbina cu succes traditia bizantina cu stilul neoclasic si cu arta populara romaneasca, creata de geniul sau artistic.

In portretele sfintilor, Grigorescu foloseste ca modele preoti slujitori ai manastirii, calugarite, tarani, copii sau diverse persoane aflate in  trecere prin manastirea Agapia. Astfel, acesta reuseste sa picteze icoanele din catapeteasma, tablourile si compozitiile murale intr-o maniera realista, in care realitatea este redata cu mare precizie si talent artistic. Se poate observa vivacitatea chipurilor si a coloritului, miscarile pline de gratie, de omenesc si de dinamism.

Mănăstirea Agapia este împodobită spre nemurire de sfinţii pictaţi de Nicolae Grigorescu între anii 1858 – 1861. Lucrarea de executare a picturii interioare a bisericii i-a fost încredinţată pictorului de către Maica Stareţă a Mănăstirii Agapia, Tavefta Ursache. Aceasta a văzut o icoană mare cu Maica Domnului pictată de Grigorescu, icoana pe care o regăsim şi astăzi în muzeul mănăstirii şi astfel s-a convins de talentul pictorului.
Deşi avea doar 20 de ani când a început să picteze interiorul bisericii, Nicolae Grigorescu reuşeşte cu puterile şi talentul său să făurească la Agapia o operă nemuritoare de mare valoare, în care îmbina cu succes tradiţia bizantină cu stilul neoclasic şi cu arta populară românească, creată de geniul sau artistic.
În portretele sfinţilor, Grigorescu foloseşte ca modele preoţi slujitori ai mănăstirii, călugăriţe, ţărani, copii sau diverse persoane aflate în trecere prin mănăstirea Agapia. Astfel, acesta reuşeşte să picteze icoanele din catapeteasma, tablourile şi compoziţiile murale într-o manieră realistă, în care realitatea este redată cu mare precizie şi talent artistic. Se poate observa vivacitatea chipurilor şi a coloritului, mişcările pline de graţie, de omenesc şi de dinamism.

În interiorul bisericii putem admira unele compoziţii originale care dovedesc că Grigorescu a căutat să impună o concepţie nouă, personală, realizând la Agapia „un stil românesc al picturii religioase”, cum ar fi: Drumul Crucii, Ruga în grădina Ghetsimani, Punerea Mântuitorului în mormânt, Cina cea de Taină, Tobie părăsit de înger, Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, Sfântă Fecioară Maria cu Pruncul Isus, Crucea cu Mântuitorul răstignit, etc. Printre icoanele cu prorocii mari se remarcă chipul tineresc şi plin de graţie al profetului Daniil, în care pictorul îşi imortalizează chipul lui din tinereţe, lăsându-ne astfel un autoportret anonim.
Din întregul ansamblul de picturi de la mănăstirea Agapia, lucrarea cu cea mai mare valoare artistică o reprezintă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. Având drept model o ţărancă din satul Filioara, pictorul reuşeşte să redea chipul românesc al Maicii Domnului cu trăsăturile şi atitudinea de mamă ţărancă din Moldova.

Sursa Viziteazaneamt.ro