Ganduri de lumina

Fiecare dintre noi, cand ne intalnim cu greutatea, cu un obstacol, cu o neplacere, cu o nenorocire spunem: Ajuta-mi Doamne! Da, Doamne!”. Frantura aceasta de rugaciune am putea s-o spunem mai des. Si mai este ceva. O sa va spun acum cum faceam eu foarte mult in tineretea mea. Mergeam pe strada, alergam de la un curs la altul, de la o facultate la alta si incercam sa gandesc pozitiv, pentru toata lumea, fiindca puterea gandului este enorma. Trebuie ca fiecare dintre noi sa devenim un emitator de unde pozitive, de unde de dragoste, de pace, de bucurie si de lumina. Eu socotesc ca daca tot timpul am zice Doamne, sa daruim semenilor nostri un gand de dragoste, pace, bucurie si de lumina”, daca tot timpul am gandi asa, in momentele noastre libere, am crea o adevarata noosfera spirituala. Am impresia ca ceea ce este agresat la noi este tocmai noosfera, de care vorbea asa de mult Camil Petrescu. Noi trebuie sa ne impotrivim agresiunii noosferei, cu gandirea pozitiva, cerand pentru lume, pentru semenii nostri, pentru aproapele nostru. Sa gandim intotdeauna la aproapele nostru. Astazi, am ajuns sa nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Ma tem ca, daca nu vom gandi pozitiv legatura noastra cu aproapele o sa ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem in pericol sa ne izolam. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atata vreme de la jumatatea secolului trecut, ne ameninta pe toti. Singura iesire din asta este indreptarea catre aproapele nostru. In felul acesta indeplinesti si o porunca Dumnezeiasca si realizezi si o comuniune sociala, fara de care lumea nu mai poate exista. Sa iertam tuturor, cum zice Mantuitorul. E adevarat ca e groaznic de greu, dar macar nu-i face rau, bucura-te de bucuria lui sau indurereaza-te de durerea lui. Asa se spune, ca de durerea lui mai degraba te indurerezi, decat sa te bucuri de bucuria lui.

Sursa : https://zoedumitrescubusulenga.wordpress.com/about/ganduri-catre-tineri-reflectii-despre-traditie-si-model/

Cristina David

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Pestera Sfantului Ioan de la Prislop

Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop-Hunedoara. Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La aproximativ 15 km de orasele Hunedoara si Hateg si la vreo 20 km de fosta Sarmizegetusa romana, in mijlocul unor paduri de mesteacan, intr-un cadru natural de o rara frumusete, se afla stravechea manastire Prislop, sau a Silvasului, ctitorie a Sfantului Nicodim de la Tismana, sau a ucenicilor sai, ridicata – se pare – pe locul unei asezari sihastresti si mai vechi.

In decursul existentei sale de sase veacuri, manastirea Prislop a indeplinit un insemnat rol cultural-bisericesc in viata romanilor transilvaneni. Aici se pare ca s-a retras, spre sfarsitul vietii, insusi Sfantul Nicodim de la Tismana si a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1404-1405, unul din marile valori ale patrimoniului cultural-artistic al tarii noastre.

Sfantul Ioan de la Prislop isi leaga numele de mareata Manastire Prislop, mult iubita de Parintele Arsenie Boca.

„Plangerea Sfintei Manastiri a Silvasului, din eparhia Hategului, din Prislop este o cronica in versuri a ieromonahului Efrem si in ea se consemneaza vietuirea pe aceste meleaguri a unui sihastru care a dus viata de sfant intr-o chilie sapata de el insusi cu mare anevoie in peretele stancos al dealului care urca pret de aproximativ jumatate de kilometru in sus de manastire.

„Şi atunci, un tânăr oarecare din sat,
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim au urmat,
Din lume şi din rudenii cu totul au eşit
Şi aici la mine au venit.
Intru o stâncă chilie şi-au făcut,
În care, slujind, lui Dumnezeu i-au plăcut
Şi pe el după sfârşit,
Dumnezeu l-au proslăvit.
Peştera şi acum să găseşte
Si „chilia sfântului” să numeşte
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu mai’nainte apărare
Rudele sfântului cele din sat
Moaştele cu totul le-au rădicat
Şi în Ţara Românească le-au dus,
La oarecare mănăstire le-au ascuns.
Însă la neamul lui pururea să pomeneşte,
Fiindcă şi o părticică din moaştele lui să găseşte”

Pana astazi incaperea in piatra este cunoscuta sub numele de „chilia sau casa sfantului„.

Din ce se cunoaste pana acum, acest cuvios a trait in partea a doua a veacului al XV-lea sau in prima jumatate a celui de al XVI-lea. El insa nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, pomenit mai sus, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a veacului al XVI-lea, iar in 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul in Alba Iulia, pastorind pana catre anul 1605. Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau „sfantul” Ioan de la Manastirea Prislop.

Sfantul Ioan de la Prislop a fost, este si va fi – pentru credinciosii din partile Hategului si Hunedoarei, cat si pentru tot omul ce cauta mantuirea – o pilda vie de sfintenie, iar chilia lui ramane mereu un loc de pelerinaj si de reculegere sufleteasca pentru toti cei ce cauta cuvant de mangaiere si de intarire in locurile de mare frumusete naturala ale Prislopului, in care au trait atatia cuviosi calugari cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu.

Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotararea sinodala din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se face in ziua de 13 septembrie, el fiind inscris in sinaxar si in calendarele noastre bisericesti.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 350-352, Cuviosul Ioan de la Prislop.

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | 2 comentarii

Vorbiti cu Dumnezeu ?

Cred ca m-as fi gandit de cateva ori inainte sa postez indemnul duhovnicesc care vine din partea unui indragit preot roman a carui viata, stim multi dintre noi, a fost inchinata credintei in Hristos Domnul in vremuri tulburi de persecutie a credintei stramosesti. Insa, fara emfaza sau sublinieri inutile, am regasit in cele spuse de dansul o practica aparuta in  viata mea, la care am ajuns treptat, pe nebagate de seama, in ultimii ani fara a avea senzatia ca fac un lucru neobisnuit pentru ca am convingerea ca dorinta omului de a vorbi cu Dumnezeu asa cum simte nevoia de a vorbi cu cineva apropiat si de incredere, este innascuta, este o pornire cat se poate de fireasca. Si asa este, dialogand cu Domnul mai tot timpul despre diferite probleme care survin de-a lungul unei zile – unele de o mare importanta in acel moment – pot afirma cu deplina sinceritate, am avut sentimentul linistitor ca eram indrumata si condusa cu multa siguranta peste obstacole, piedicile din calea rezolvarii problemelor fiind lin inlaturate iar gandurile mele luminate spre o implinire frumoasa.  Am credinta ca indemnul parintelui Calciu va ajunge in mintea si sufletul celor care il citesc, el fiind pornit din propriile sale trairi duhovnicesti la care adaug , dorind sa fac acest lucru cat mai smerit posibil , trairile din viata mea. Iti multumesc Doamne pentru toate!

„Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi…”

„Relaţia ta cu Dumnezeu – dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu – este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste.
Nu încerc să vă explic toate aceste lucruri, pentru că nu se pot explica. Ele fac parte dintr-o relaţie mistică a omului cu Dumnezeu, pe care cineva o simte sau nu o simte, o practică sau nu o practică. Nu este cale de mijloc.
Nu există să vorbeşti azi cu Dumnezeu, mâine să-L înjuri, poimâine să-L lauzi, şi aşa mai departe.

Trebuie să ai o linie în relaţia ta cu Dumnezeu: linia credinţei, a nimicniciei tale în faţa lui Dumnezeu, a înţelegerii că tu nu eşti nimic în faţa lui Dumnezeu pentru că eşti plin de păcate, nu pentru că Dumnezeu nu te-a creat curat. Dumnezeu te-a creat curat, dar tu te-ai murdărit de toate păcatele, ai trecut prin toate noroaiele, ţi-ai stricat sufletul, inima şi mintea.

Mintea ta lucrează împotriva celor bune, inima ta s-a răcit faţă de Dumnezeu, nu mai iubeşte pe nimeni, eşti împietrit.
Toate acestea sunt lucruri care schimbă relaţia ta cu Dumnezeu, o subţiază sau chiar o rup.

Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruinţă şi rugăciune. 
Să avem dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubeşte. 
Nu se poate ca cineva să iubească pe Dumnezeu şi să nu-l iubească pe aproapele său.

Aceasta e relaţia noastră cu Dumnezeu: ea are un capăt în inima noastră şi un capăt în mâna Lui.

Prin această relaţie a credinţei, a iubirii, a faptelor bune, noi intrăm în voia Domnului şi Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi. Este, aşa cum am spus, greu de explicat.
Doar cei care avem o credinţă, care ne-am străduit pe drumul vieţii acesteia să facem măcar cât de cât binele, să ne întărim în credinţa noastră, am stabilit această relaţie. 

Eu nu spun că ea e permanentă. O rupem, poate, cu păcatele noastre, dar există totuşi un canal spiritual prin care noi vorbim cu Dumnezeu.

Îmi aduc aminte când eram mic: eram unsprezece copii şi erau vremurile grele… Iar mama se ruga lui Dumnezeu aşa cum vorbesc eu cu dumneavoastră. I se plângea că i s-a îmbolnăvit copilul, că vaca n-a dat lapte, sau nu are viţel, că găina nu ouă… Toate I le spunea lui Dumnezeu, de parcă era în relaţie directă cu El. Şi Dumnezeu răspundea, să ştiţi. Nu era nici un fel de impietate. Mama ştia că Dumnezeu este cu noi şi vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbim noi între noi, ca prieteni. Îi spui fratelui tău sau prietenului tău toată durerea ta, până la cele mai mici amănunte. Dumnezeu le ştie, dar noi avem datoria să I le spunem şi să-I aducem laudă. Vreau să înţelegeţi că se poate să ai cu Dumnezeu o relaţie de filiaţie, ca între fiu şi părinte, sau o relaţie de prieten, mai mare ori mai mic. Acest fel de relaţie îl cere Dumnezeu de la noi.

În tăcere, în simplitate, în umilinţă, noi putem să stabilim această relaţie cu Dumnezeu, ca să avem unde ne duce când suntem în necaz şi când nimeni nu ne primeşte. Când toată lumea ne abandonează, când viaţa noastră pare pierdută, Dumnezeu Îşi deschide braţele şi ne primeşte oricum. Este o taină extraordinară.

Aceasta vă spun: încercaţi să vă rugaţi! Încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu în permanenţă!”

Părintele Gheorghe Calciu din „Cuvinte vii”

sursa : buna-vestire.net

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Viata crestina este un razboi duhovnicesc purtat pana la moarte

Parintele staret Macarie de la Manastirea Optina este unul din staretii minunati cu care aceasta  manastire din Rusia a fost binecuvantata de-a lungul timpului, in perioada marilor stareti, care a inceput in primele decenii din secolul al XIX-lea si a continuat si in perioada ateista din secolul urmator. Sfinţii Stareţi de la Optina au făcut din acest loc pustiu şi uitat de lume un izvor de spiritualitate isihastă, pentru întreaga Rusie dar si pentru tinuturi ortodoxe aflate la mari departari. La iniţiativa Părintelui Macarie de la Optina, mănăstirea a început o amplă lucrare misionară în Biserica Ortodoxă Rusă, prin publicarea de scrieri patristice. Mulţimile de credincioşi din acea vreme băteau drumul Optinei cu regularitate, cautand sfaturile si îndrumările stareţilor de aici . Printre cei care şi-au găsit odihna si linistea în acest fel se numără şi personalităţi ale lumii intelectuale si scriitoricesti precum: Nicolai Gogol, Ivan Turgheniev, Feodor Dostoievski.

„Înţelege bine un lucru: viaţa creştină este un război duhovnicesc purtat până la moarte. Vrăjmaşul viclean ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate săgeţi ucigaşe pentru suflet.

Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor.

În inimile celor pentru care toate acestea nu sunt ispititoare, diavolul seamănă alte forme de mândrie, mai „elevate”. Naşte în noi mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape imposibil să le conştientizăm. Şi după ce ne întunecă mintea, înfăşurându-ne în ceaţa acestei mândrii discrete, ne duce, ca pe nişte sclavi orbi, departe de Dumnezeu. Iar noi nu bănuim nimic!

Nu uita nici următorul lucru: pentru păcătosul de rând nu este foarte greu să ajungă să-şi urască murdăria sufletească, să se lepede de ea şi să înceapă să meargă pe drumul lui Dumnezeu. Însă pentru păcătosul caracterizat de autosuficienţă, este foarte greu să lase fie şi o rază de iubire sfântă să treacă prin tunica de piele a fariseismului său…

Gândul smerit este singura armă care respinge toate atacurile, dar este foarte greu de dobândit. Pe de altă parte, modul său de folosire este de multe ori prost interpretat, mai ales de cei care duc o viaţă dedicată exteriorului, adică lumii.”

(Sfântul Macarie de la Optina, Poveţe duhovniceşti, Editura Egumeniţa, pp. 102-103)

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Iertarea – Cuvant Evanghelic

Iertarea este o atitudine pe care nu  oricare dintre noi o poate oferi fara a intampina motivatii mai mult sau mai putin intemeiate privind  rationamentul care ne face sa respingem (vehement in multe ocazii) ideea de a ierta gresitilor nostri.  Multi dintre noi  adesea afirma cu mult aplomb ca nu pot trece peste (nu pot ierta) o jignire sau o fapta facuta cu rea intentie  venite din partea unui prieten, a unui coleg de munca sau a cuiva apropiat din familie. Argumentele impotriva iertarii abunda intunecand mintea celui jignit iar starea sufleteasca generata de lipsa unui sentiment de intelegere sau de acceptare a unei impacari este una plina de neliniste, framantare si desigur, totala nemultumire. Dovedim in felul acesta ca nu suntem mai buni de fel decat cei care ne ranesc sufletul intr-un fel sau altul.

Fericitul Augustin, marele stalp al Bisericii considerat a fi cel mai mare ganditor crestin dupa Sfantul Apostol Pavel spunea cu mare si multa intelepciune : “Suferi de pe urma nedreptatii unui om rau? Iarta-l, ca sa nu fiti astfel doi oameni rai!” . Desigur ca a ierta nu este catusi de putin usor si asta o stim cu totii. Neiertarea inrobeste si inraieste caci este o expresie a egoului  care nu se poate depasi pe el insusi. Tot fericitul Augustin a rostit o vorba frumoasa si folositoare :“Cunoaste-te. Accepta-te. Depaseste-te.” Cine a iertat o data iarta iar si iar, cu tot mai multa usurinta caci a simtit ce dulce este iertarea care aduce pace si bucurie in suflet!

Rasplata iertarii pe care o dam noi aici pe pamant gresitilor nostri inseamna primirea iertarii din partea Tatalui Ceresc pentru multele si gravele greseli pe care le facem noi cu voie sau fara de voie…

Ca să reușim iertarea și împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greșelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta și nouă greșelile noastre.

Împlinind acest cuvânt, vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau usoare, multe sau puţine, și nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Așadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa și nouă Părintele Ceresc greșelile noastre. Nu e cu putinţă, în niciun caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.

Asa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere și să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, și cu toate simţurile trupești și duhovnicești ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.

Parintele Efrem Athonitul – Extras din „Despre credinţă şi mântuire”, trad. de Cristian Spătărelu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 30

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Iisus vrea ca fapta buna sa izvorasca natural dintr-o natura buna

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

„Ca de la sine inteles”

Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia că Dumnezeu să ne mulţumească pentru că I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamă. Iisus nu admite nici laudă de la alţii, nici laudă de sine. A fost lăudat şi Iisus de câteva ori, dar de fiecare dată a ferit laudele de la Sine.

Iisus, însă, s-a bucurat de câte unii oameni. Recunoştinţa era cea mai bună încurajare. Şi Iisus o avea, deşi în folosul omului era întoarsă. Lauda de sine şi lauda de la alţii e slavă deşartă, şi ia faptei meritul de-a mai fi răsplătită de Dumnezeu. Iubitorii de slavă deşartă îşi iau plata de la oameni, aici. Cei ce vor lua plata de la Dumnezeu, lucrează pentru oameni ca pentru Dumnezeu, iar de la ei nu le trebuie plată deşartă, sau dacă aceia totuşi le-o dau, ei o întorc lui Dumnezeu.

Iisus vrea ca fapta bună să izvorască natural, dintr-o natură bună, într-un chip dezinteresat, cum creşte bobul de grâu şi cum izvorăşte apa din stânci, fără să se preocupe de bunătatea lor. Fapta bună e bună numai dacă e acoperită de smerenie. (Nu de făţărnicia smereniei sau de interes acoperit.) Smerenia e ca dragostea: nu caută ale sale.


Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 310

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Iubirea sfinteste – Preotul martir Constantin Sarbu

 

“Transformati-va voi, rugati-va, traiti in Hristos!”

In vara anului 2015 asa s-a „intamplat” sa fie, am ajuns pe strada Sapientei in cautarea Bisericii Mihai Voda pe care doream neaparat sa o revad, dupa ani si ani in care pasii mei nu se mai indreptasera intr-acolo. Plecasem din tara de mult timp si traseele mele in Bucuresti au fost altele de fiecare data la revenire. Aflasem despre operatiunea la care se recursese pentru salvarea bisericii din intreg ansamblu manastiresc ce fusese demolat…si cautam noul amplasament printre blocurile construite! Prin tatonare, intreband trecatori care cu multa bunavointa m-au indreptat fiecare, tot mai aproape si mai aproape de tinta mea, am aterizat in strada Sapientei unde de-o parte a strazii se ridica o biserica mare imbracata frumos in caramida „Sf. Nicolae” (cunoscuta sub numele de Biserica Mihai Voda), „cea mai eleganta ctitorie voievodala” din Bucuresti, datand de aproape patru secole iar de cealalta parte se iveste timid printre arbori o bisericuta miniaturala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, praznic de care sufletul meu este legat in mod tainic prin sfanta taina a botezului meu.

Bucuroasa ca am ajuns unde tinusem atat de mult, fara sa-mi dau seama prea bine ce fac, m-am vazut intrand intai in mica biserica unde am fost intampinata de un domn mai in varsta care avea grija de lumanari si de iconitele puse la vanzare in pronaos. Atunci am auzit pentru prima oara despre parintele Constantin Sarbu si mi-a fost aratat mormantul sau in curtea bisericii.

Un preot martir mi s-a spus, un preot cu foarte mult har , un adevarat geniu liturgic care a avut un rol cu totul aparte in ridicarea modestei bisericute a Sapientei la un  nivel al rugaciunii si al slavirii Domnului nevisat vreodata de enoriasii ei, cati mai ramasesera… La fiecare Sfanta Liturghie interiorul putin incapator si intunecos al lacasului de inchinare era invaluita intr-o lumina calda ce inalta inimile celor prezenti in sfere ceresti. Multe lucruri minunate am aflat atunci de la doua persoane care il cunoscusera foarte bine pe parintele Sarbu. Am primit in dar in acea zi o carte pe care am citit-o cu mult drag si mare emotie : „Un mare marturisitor crestin – Preotul Constantin Sarbu” , carte care a reusit sa-mi desluseasca prin marturiile scrise in ea secretul sacru al inaltarii Bisericii Sapientei din ruinele unei vechi capele bucurestene prin activitatea jertfelnica a unui preot binecuvantat de Dumnezeu si cu siguranta menit infaptuirii acestui lucru si altora asemenea.

Lectura cartii m-a adus foarte aproape de parintele indragit de toti enoriasii pana la venerare, nu am nici o indoiala ca marturiile lor, una mai mult ca alta, exprima doar o parte din preaplinul inimii lor. Si ma alatur din tot sufletul la cele scrise de  un preot sub forma de confesiune,  cuvinte care pe mine m-au impresionat nespus pentru ca simt cat de de mult adevar cuprind.

“Părintele Constantin Sârbu a cultivat in parohie şi a realizat tocmai această sobornicitate, acest spirit al comuniunii creştine. El a cultivat credincioşii Bisericii Sapienţei pentru a fi un mănunchi deosebit; o familie creştină, legaţi prin acelaşi duh şi prin aceeaşi aspiraţie duhovnicească. A adunat oameni din toate cartierele Bucureştiului, care venind, au găsit aici linişte sufletească, iubire, simţind fiecare că se integrează intr-o comunitate ce se ingrijeşte la rândul ei de sufletul şi de viaţa lui. Dacă noi, fiecare preot, in parohiile noastre, am lucra aşa  cum a lucrat Părintele Sârbu, am schimba faţa lumii, căci parohia este un nucleu mic in organismul mare al omenirii. Dacă nucleul este sănătos, tot organismul este sănătos. Şi dacă arhiereii, preoţii şi creştinii am fi ceea ce vrea Iisus Hristos să fim, n-ar mai fi in lume ceea ce este şi n-ar mai fi in ţara noastră ceea ce este“.

Pentru ca Parintele Sarbu considera iubirea ca fiind cu adevarat sentimentul cel mai presus de toate celelalte, acel sentiment atotcuprinzator care este liantul intre suflete si inimi, acea forta care uneste pe toti aceia care il iubesc pe Hristos Domnul cu toata inima lor si din tot sufletul lor.

„Lumea avea nevoie și de adevăr și de iubire. Ca să fie înțeles, adevărul avea nevoie de dovada minunilor. Ca să fie urmată, iubirea avea nevoie de dovada jertfei. Numai Hristos le-a putut arăta pe amândouă. De aceea, adevărul Lui este unicul adevăr vrednic de primit și iubirea Lui este unica iubire vrednică de urmat.

Adevărul este învățătura Sa, iubirea este pilda Sa. Ele sunt El, căci una strălucește prin cealaltă: adevărul prin iubire și iubirea prin adevăr, iar amândouă prin eternitatea lor.

Ca să poți cunoaște pe cineva cu adevărat, uită-te cum a iubit. Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este creștin adevărat.

Suflete creștin, nu te mai numi astfel dacă nu ai iubire! Nimic nu este mai creștin decât iubirea și nimic mai păgân ca lipsa ei.

Pentru a fi un om viteaz, îți trebuie tărie.
Pentru a fi un om drept, îți trebuie cinste.
Pentru a fi vrednic, îți trebuie conștiință.
Pentru a fi sfânt, îți trebuie neapărat iubire”.

Pr. Constantin Sârbu, Lacrimă și har, Editura Bonifaciu, 2010

NOTA : peretii interiori ai fostei capele au fost pictati de renumitul pictor Gheorghr Tattarescu. Maestrul era bătrân la acea vreme, însă a pictat personal plafonul, icoana lui Iisus Hristos, Maica Domnului cu Pruncul, Sf. Nicolae, Adormirea Maicii Domnului, cei 12 Apostoli, Sf. Treime şi îngerii de pe uşile diaconeşti. Între anii 1966-1968, în vremea păstoririi Patriarhului Justinian, cu ajutorul credincioşilor şi prin osârdia părintelui paroh Constantin Sârbu, biserica şi casa parohială au fost reparate în întregime, fiind acoperite cu tablă. A fost de asemenea adăugat pridvorul închis, iar ansamblul de pictură murală a fost refăcut de Olga Greceanu (a fost îmbodobit cu pictură şi pridvorul cu cheltuiala părintelui paroh C. Sârbu pentru pomenirea soţiei sale Maria şi cu sprijinul credincioşilor) . Biserica a fost resfinţită pe data de 8 septembrie 1969. Între 1995-1996, în timpul părintelui paroh C. Voicescu au fost realizate noi reparaţii, iar pictura bisericii a fost spălată de către pictorul restaurator Romeo Andronic. Pictura din naos realizată de Gh. Tattarescu a fost pusă în valoare parţial (pe plafon şi 5 tablouri pe pereţi) , alături de alte două tablouri ale Olgăi Greceanu (Naşterea şi Învierea Domnului).

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu