Daruieste, Doamne, rabdare preotului nostru!

 

Rabdarea nu se intalneste prea des in lumea noastra marcata de boala vitezei, a goanei din care cauza cu totii suferim de lipsa de intelegere , de compatimire si de intrajutorare. Nu avem timp, aruncam remarci repezite,  formulam pareri de moment, suntem usor influentati de surse de informare a caror veridicitate sau verticalitate nu stam sa o verificam…ca de fapt..ce conteaza? Doar cautarile noastre superficiale pentru confort, sau o asa zisa „siguranta financiara care sa ne deschida lumea luxului si a placerilor, aceste „valori” conteaza cu adevarat in mintea omului de astazi si de fapt dintotdeauna.

Intrand in biserica multi dintre cei care fac acest pas, nu isi impun sa lase gandurile lumesti la usa si ele continua sa-i framante, prin urmare intoneaza sau rostesc rugaciuni fara a avea mintea la ele si la sensul lor, ramanand astfel departe de invatatura Domnului si revenind la intoarcerea acasa cat se poate de repede si firesc la obisnuitul comportament lipsit de iubire si de intelegere pentru ceilalti care si ei, exista la fel ca toti ceilalti, au problemele si suferintele lor , se confrunta cu  temeri si frustrari. Si, totusi chiar rabdarea pe care nu o avem si nu o exersam, este cea care paveaza calea catre insusirea acelor frumoase si benefice insusiri pe care Domnul Iisus Hristos le subliniaza prin tot ceea ce ne spune si ne invata.

Preotii sunt si ei oameni, nu sunt sfinti, dar se pare ca noi uitam acest adevar. Nerabdarea si superficialitatea noastra isi lasa amprenta si asupra modului in care ajungem sa-i „vedem” pe slujitorii sfantului altar prin lipsa de intelegere si de iubire.

Prin ochelarii intunecati lipsiti de lumina discernamantului, prin care am ajuns sa privim toate cele ce ne inconjoara fara sa ne dam seama , ii judecam pe toti si ii etichetam fara mila. Despre un preot care ne este duhovnic sau nu, de regula gandim cam asa:

Dacă este energic, îl socotim exaportretegerat.
Dacă este liniștit, îl socotim leneș.
Dacă are părul cărunt, îl socotim bătrân.
Dacă este tânăr, spunem că nu are experiență.
Dacă vrea să facă schimbări, îl socotim revoluționar.
Dacă nu vrea să facă schimbări, spunem că nu are inițiative.
Dacă predică împotriva păcatului, îl socotim fanatic.
Dacă nu o face, spunem că este nepăsător și lumesc.
Dacă folosește mișcări ale mâinilor când se exprimă, îl socotim teatral, iar nu smerit.
Dacă rămâne nemișcat, spunem că este un înțepenit.
Dacă ridică tonul, spunem că strigă prea tare.
Dacă nu ridică tonul, îl socotim monoton.
Dacă stă acasă, spunem că trebuie să fie afară și să cerceteze enoriașii.
Dacă se arată pe drumuri, spunem că ar trebuie să trăiască zăvorât, pregătindu-și predica sa.
Dacă îi cercetează pe cei săraci, îl socotim socialist sau…fariseu.
Dacă îi vizitează pe cei bogați, spunem că își face relații publice, în vreme ce ar fi trebuit să fie cu cei săraci.

Mintea omeneasca este neobosita in a imagina defecte si slabiciuni la toti preotii dincolo de realitatea pe care nu ne straduim nici unul dintre noi sa o vedem si sa o intelegem asa cum este de fapt. Dar noi in schimb avem mari pretentii la compasiune si intelegere din partea mijlocitorilor dintre om si Dumnezeu, a pastorilor lasati aici pe pamant pentru a-i spovedi pe cei care arata pocainta si a-i impartasi cu Trupul si Sangele Lui Hristos.

„In Biserica de la cel mai vrednic până la cel mai nevrednic preot, toți au fost investiți cu har la hirotonie, și toți au puterea să ierte orice păcat, să dezlege orice blestem și să înfăptuiască orice Sfântă Taină. Toți, fără excepție!” (https://ortodoxiatinerilor.ro/)

Dumnezeul meu, dăruiește preotului nostru răbdare!

Si noua, la toti, asemenea. Doamne ajuta!

sursa (partial) – https://marturieathonita.ro

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

O casă este binecuvântată când tot lucrul de zi cu zi este făcut cu rugăciune

 

Mâncarea pregătită cu dragoste şi rugăciune e binecuvântare pentru cei ce se împărtăşesc din ea. Ne putem ruga şi în timp ce ne îmbrăcăm, spunând: „Doamne, îmbracă-mă cu dreptatea Ta”. La ieşirea şi la intrarea în casă, putem să ne rugăm aşa: „Doamne, binecuvântează intrarea şi ieşirea mea”. Se pot spune rugăciuni asemănătoare şi pentru alte ocazii. Semnul crucii şi o rugăciune de călătorie trebuie făcute înainte de a pleca la orice drum.

Într-una din zicerile Părinților Pustiei, citim că bucățele pregătite de un călugăr erau foarte apreciate de frați. Fiind întrebat într-o zi ce lucruri deosebite amestecă în felul lui de a găti, a răspuns că nu era decât un fel de mâncare cu linte fiartă. Numai după multe insistente a sfârșit prin a-și mărturisi secretul, și anume că la fiecare etapă de pregătire a mâncării spunea o rugăciune de pocăința.

Rugăciune pentru înțelegerea în familie, către Sfinții Mucenici Adrian și Natalia (26 August)

O, sfințită pereche, Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, fericiților soți și vitejilor pătimitori! Auziți-ne pe noi, care ne rugăm vouă cu lacrimi, și trimiteți asupra noastră toate cele de trebuință sufletelor și trupurilor noastre, și rugați-L pe Hristos Dumnezeu să ne miluiască și să facă cu noi după îndurările Sale, că să nu pierim în păcatele noastre. Așa, Sfinților Mucenici primiți glasul rugăciunii noastre, și izbăviți-ne cu mijlocirile voastre de foamete, de molimă, de cutremur, de potop, de foc, de grindină, de sabie, de năvălirea celor de alt neam și de războiul cel dintre noi, de moartea năprasnică și de toate nevoile, necazurile și bolile, că pururea fiind întăriți cu rugăciunile voastre să preaslavim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slavă, cinstea și închinăciunea, dimpreună și Celui Fără de început al Sau Părinte și Preasfantului Duh, în vecii vecilor. Amin

Folosul rugăciunii

Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gură, prin cuvânt, cu mintea sau cu inimă. Fiecare, cum îl îndeamnă cugetul, duhul și duhovnicul, așa să se roage.
L-a întrebat cineva pe părintele Paisie Olaru:
– Care este, Părinte, folosul rugăciunii, în general, și al rugăciunii inimii, în special?
– Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gură, prin cuvânt, cu mintea sau cu inimă. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul și duhovnicul, așa să se roage. Numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos, care izvorăște lacrimi de umilință, care ne ajută să părăsim păcatele și să creștem în dragoste, în smerenie și în credința. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune și pocăința.

Surse: http://altarulcredintei.md Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 32-35

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Azi, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului (Sfanta Maria Mare)

Acest tainic eveniment al trecerii Maicii Domnului din viata pe care a dus-o in lume, la viata vesnica, alaturi de Fiul ei si Mantuitorul nostru , este prilej de sarbatorire cu bucurie si lumina. “Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nu a murit din cauza vreunei boli sau de bătrânețe, ci a murit din marea dragoste si dorul sfânt de a fi impreună cu Fiul ei” (Arhimandritul Serafim Man)

Adormirea Maicii Domnului ca eveniment deosebit este tratat in scrierile unor parinti orientali: Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Sfantul Ioan Damaschin si Patriarhul Modest al Ierusalimului.

In momentul in care Hristos Dumnezeu a decis sa o aduca pe Maica Sfanta alaturi de El, l-a trimis pe Arhanghelul Gavril, cu trei zile inainte ca fecioara sa moara, sa ii transmita spusele lui Hristos: „Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare”. La auzul acestora, Fecioara Maria, cuprinsa de dor, s-a bucurat de faptul ca isi va revedea Fiul si a decis sa mearga la Muntele Maslinilor pentru a se ruga. In drumul ei spre locasul de rugaciune, Sfanta Fecioara Maria vede cum pomii de pe munte se apleaca.

Dupa rugaciune decide sa se intoarca acasa, iar de indata ce paseste in casa toate incaperile incep sa se cutremure. Decide sa aprinda multe lumanari si ii multumeste lui Dumnezeu, dupa care isi cheama rudele si vecinii sa o ajute la grijitul casei si toate cele necesare pentru ingroparea ei. Le spune tuturor ceea ce ingerul i-a transmis si le arata tuturor darul care i-a fost oferit: o stalpare de finic.

Odata cu ridicarea Fecioarei Maria la ceruri, Apostolii ii ajutara pe credinciosi cu asezarea trupului care a dat viata Mantuitorului nostru in satul Ghetsimani.

Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cântări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul Răsai asupra mea si Rugăciune. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvântul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca Învierea, Ta twan asi sau Colinde, colinde, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una din cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie şi poate că nu peste mult timp va găsi cineva răgazul să le redea circuitului public, după ce au aşteptat atâta în cine ştie ce ediţii rare, în pagini de revistă prăfuite de vreme. Chiar poezia românească se naşte sub semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn va marca momentele ei de glorie. De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvârşitorul, până la Arghezi şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit, cu înfiorările ei profunde, cu neliniştile sale, evoluţia literaturii noastre.

De o atenţie deosebită s-a bucurat la noi cinstirea Fecioarei, aşa cum o demonstrează şi creaţia eminesciană. Cartea îngrijită de diaconul Gheorghe Băbuţ Maica Domnului Ocrotitoarea României ne dă o idee despre dimensiunile acestui cult, deşi, la o cercetare puţin mai aprofundată, găsim mult mai multe pagini literare, şi încă dintre cele mai izbutite. Numai în volumul Gânduri albe, postume ale lui Vasile Voiculescu (editate în 1986), am detecta materia unei întregi cărţi.

Poezia noastră cultă a însoţit cinstirea Fecioarei de imaginea “luminii line”, sintagmă cu reverberaţii în imnologia creştină. La Voiculescu, de exemplu, izvorul “luminii line” e fiinţa Fecioarei Măria, Lumina Dintâi, originară, vindecătoare de angoasele aduse de civilizaţia brutală:”Lumină lină a Sfintei Marii, / Vino-n acest amurg de lume / Să ne scapi de agonicele zvârcoliri; / Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale zidiri”.

Pentru Eminescu, Fecioara este “crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, îndurarea, mila care risipeşte deznădejdea. Poetul înalţă rugăciunea în numele tuturor suferinzilor: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!” (Rugăciune).

surse : http://calendarulortodox.ro ; http: Pr. prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU//www.mihai-eminescu.ro/maica-domnului-si-eminescu/

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Sfantul Nifon patriarhul Constantinopolului – primul sfant canonizat pe pamant romanesc – si Sfantul Voievod Neagoe Basarab

Sfantul Nifon a fost Patriarh al Constantinopolului intre anii 1486-1488 și 1496-1498, iar Mitropolit al Țarii Romanești intre anii 1498 si 1505. Ajunge in 1502 in tara noastra, in vremea domniei lui Radu cel Mare. In 1503 a infiintat Episcopiile Ramnicului si Buzaului. A trecut la cele vesnice pe 11 august 1508. Mentionam ca in anul 1517, moastele sale au fost aduse in Tara Romaneasca de Sfantul Voievod Neagoe Basarab. A fost canonizat in anul 1517, in timpul domniei Sfantului Domnitor Neagoe Basarab.

Sfantul Nifon este cinstit pe 11 august. Sfantul Ierarh Nifon s-a nascut in tinutul Peloponez din sudul Greciei, in perioada 1434-1440. A primit la botez numele Nicolae. Este tuns in calugarie de vestitul pustinc Antonie, moment in care primeste numele Nifon.

In anul 1483 este chemat la slujirea arhiereasca, in scaunul de Mitropolit al Tesalonicului, iar dupa numai trei ani, ajunge patriarh al Constantinopolului in locul lui Simeon, trecut la cele vesnice.

Sultanul Baiazid al II-lea l-a indepartat din scaun in anul 1488. Sfantul Nifon ajunge in Manastirea Sfantului Ioan Prodromul (Botezatorul) din insula prezenta in fata orasului Sozopolis (Bulgaria de azi). Aici a ridicat un schit si a petrecut pana in anul 1496 cand a fost chemat din nou la conducerea Patriarhiei Ecumenice. Dupa numai doi ani si cateva luni, este din nou exilat de turci in Adrianopol. Aici il va cunoaste pe domnitorul Radu cel Mare al Tarii Romanesti (1495-1508). Radu cel Mare il va aduce in 1504 in Tara Romaneasca pentru a conduce si reorganiza Biserica.

Disputa cu Radu cel Mare

Şederea Sfântului Nifon în Ţara Românească a fost scurtă, între el şi domnitor iscându-se curând neînţelegeri. Radu cel Mare îşi cununase sora, pe domniţa Caplea, cu un boier moldovean, pe nume Bogdan, fugit în Ţara Românească să scape de pedeapsa voievodului Ştefan cel Mare, pe care îl trădase. Întrucât acest boier avea soţie şi copii, Nifon l-a îndemnat să pună mai presus de orice canoanele şi legiuirile bisericeşti, să lase pe femeia cu care se căsătorise din interese politice şi să se întoarcă la familia sa. Neînţelegând duhul blândeţii cu care îi vorbise Nifon, boierul s-a plâns domnitorului că ierarhul este împotriva acestei căsătorii pe care nu vrea să o recunoască. S-a ajuns astfel la un conflict între cele două autorităţi, statală şi bisericească. Mâniat, voievodul „s-a pornit cu sălbăticie împotriva sfântului”, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi cerându-i să plece din Ţara Românească. În vara anului 1505, vrednicul ierarh a părăsit Ţara Românească, îndreptându-se spre Sfântul Munte Athos. La 11 august 1508, fostul Patriarh Ecumenic şi Mitropolit al Ungrovlahiei, Nifon II, s-a mutat la Domnul.

În 1515, Neagoe Basarab (care purtase de grijă lui Nifon în timpul neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare), ajuns acum domnitor al ţării (1512-1521), a trimis pe logofătul Danciu în fruntea unei solii la Mănăstirea Dionisiu, ca să ceară pentru o vreme osemintele lui, spre a fi aduse în ţară. La 16 august 1517 (a doua zi după sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş), au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni pentru iertarea lui. În aceeaşi zi a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi Mitropolit al Ţării Româneşti, de faţă fiind şi Patriarhul Ecumenic Teolipt I.

Este prima canonizare care a avut loc în ţara noastră. S-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua morţii sale, adică la data de 11 august a fiecărui an. Tradiţia spune că în prima noapte de rugăciune, spre revărsatul zorilor, Neagoe Vodă, care era părtaş la rugăciune, a văzut „în aţipeală” iertarea lui Radu Vodă.

Aratandu-i-se domnitorului in chip minunat aceasta impacare, el a poruncit ca moastele sfantului Nifon sa fie asezate intr-un sicriu de argint, poleit cu aur si pietre scumpe si inapoiate Manastirii Dionisiu. Monahii acestei manastiri in semn de multumire, i-au daruit lui Neagoe Basarab capul si mana dreapta a Sfantului Nifon. Moastele au fost depuse in Manastirea Curtea de Arges, iar in anul 1949 au fost mutate in Biserica „Sf. Dumitru“, Catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se afla si in prezent.

Sfantul Nifon este primul sfant canonizat pe pamant romanesc si cel care a alcatuit Rugaciunea de Dezlegare care se citeste la Slujba inmormantarii.

Un mare dar oferit de catre Sfantul Ierarh Nifon spiritualitatii si culturii noastre este aparitia trilogiei macariene: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) si Tetraevangheliarul (1512), toate tiparite la indemnul sau.

Sursa: CrestinOrtodox.ro si ziarullumina.ro

Cristina David

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Sfanta Teodora de la Sihla si Pestera ei – loc de pelerinaj si rugaciune

Alaturi de numerosii ostenitori odrasliti de neamul românesc, se afla pomenite în calendarul ortodox foarte multe femei cuvioase, care prin viata lor aleasa au bineplacut lui Dumnezeu. În acelasi timp, ele sunt o frumoasa pilda vrednica de urmat, pentru femeile crestine din toate timpurile si toate locurile.

De o asemenea vietuire aleasa s-a învrednicit si cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, din Muntii Neamtului.

Ca si copila, alaturi de sora sa, Sfanta Teodora a crescut intr-o familie de oameni credinciosi care adesea mergeau la manastirile din tinutul Neamtului, intre care numim pe cele foarte cunoscute si vizitate de pelerini : Neamt, Secu, Sihastria, Agapia – locuri minunate pline de har si frumusete. Tatal ei s-a numit Stefan Joldea, armas paznic al cetatii Neamt, loc unde era depozitat tezaurul tarii. El si sotia lui si-au crescut fetele in dreapta credinta mostenita de la stramosi si dragoste de Dumnezeu si sfintii Lui. Teodora, inca de copil, indragise viata din manastiri si dorea sa se retraga din lume pentru a duce o viata in pace si rugaciune.Plecand insa sora ei Marghiolita mult prea devreme la Domnul, parintii au convins-o sa ramâna alaturi de ei. La vremea cuvenita se casatoreste si merge în partile Tarii de Jos, unde locuia sotul ei. Nu mult vreme dupa aceea, i-au murit amandoi parintii. Afland curand ca nu puteau avea copii, Teodora si sotul ei s-au sfatuit si au luat hotararea sa intre amândoi în câte o manastire. Asa au si facut simtind fiecare ca infaptuiau voia Domnului.

Potrivit traditiei, a plecat mai întâi ea si a intrat în manastirea Varzaresti, din partile Buzaului, o sihastrie în care vietuiau vreo 30 de maici calauzite de egumena lor, schimonahia Paisia. La scurt timp, s-a calugarit si el la manastirea Poiana Marului, luând numele Elefterie, învrednicindu-se si de taina Sfintei Preotii.

Cuvioasa Teodora a îmbracat haina vietuirii îngeresti la vârsta de 30 de ani. Vazând-o atât de tânara egumena a luat-o pe lânga ea, spre a-i fi ucenica. Asa îsi începe sfânta nevointele dupa pravila vietii calugaresti, fiind pilda pentru toate celelalte vietuitoare, prin râvna cu care le îndeplinea. Întâmplându-se în aceasta vreme sa navaleasca turcii, egumena Paisia, Teodora si alte câteva maici parasesc aceasta sfânta asezare, refugiindu-se în locuri mai retrase, la hotarul dintre Muntii Buzaului si cei ai Vrancei. Aici construiesc un mic altar si câteva chilii modeste pentru adapost, continuându-si pravila de la Varzaresti. La scurt timp, din cauza vârstei înaintate si a multelor osteneli, schimonahia Paisia, trece la cele de sus.

Dupa ce s-au linistit lucrurile în tara, Cuvioasa Teodora, care vietuise aici zece ani, si-a îndreptat pasii spre locurile copilariei. Se opreste mai întâi la manastirea Neamt, unde se roaga la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Apoi, cu binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihastria Secului (înfiintata prin 1650) si dupa ce se marturiseste duhovnicului Pavel, care o si împartaseste, pleaca „la început pentru un an” sa vietuiasca în linistea codrilor seculari din împrejurimi.

Tot mergând prin Muntii Sihlei a ajuns în cele din urma la chilia unui batrân sihastru, asezata sub niste stânci uriase „ce stateau parca gata sa se prabuseasca”. Batrânul i-a oferit chilia sa „acestui suflet virtuos de femeie”, el plecând într-un loc „mai tainic, mai neajuns”, pentru a-si gasi adapost.

Acesta este momentul începutului unei noi etape din viata cuvioasei Teodora. Ea se nevoia în rugaciune neîncetata, veghe de toata noaptea si cugetare dumnezeiasca adânca. Hrana sa era alcatuita din: bureti, urzici, mure, afine, zmeura, precum si din pesmeti si poame uscate, pe care i le aduceau cei de la schitul Sihastria. La toate acestea se adauga si hrana cea dumnezeiasca, Trupul si Sângele Domnului, pe care i le aducea din când în când ieroschimonahul Pavel. Într-o astfel de osteneala a petrecut râvnitoarea maica vreme îndelungata, citind, la vremea potrivita Ceasurile, Vecernia si Utrenia, însotite de multe metanii si lacrimi duhovnicesti.

La scurt timp dupa trecerea sa la Domnul, a început ridicarea Schitului Sihla. Între anii 1730-1763, s-au construit rând pe rând, biserica cu hramul „Schimbarea la fata” si „Nasterea Sfântului Ioan Botezatorul” si chiliile din jur, care cu unele îmbunatatiri dureaza pâna în zilele noastre.

Din pacate, sfintele sale moaste nu au ramas aici pentru mult timp sau macar la noi în tara. Aceasta deoarece prin anii 1828-1834, în timpul ocupatiei rusesti, ele au fost luate si duse în cunoscuta manastire Lavra Pecerska din Kiev.

Cu toate acestea poporul nostru binecredincios a considerat-o sfânta imediat dupa moarte, cinstind-o cu toata evlavia. În sedinta din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât ca ea sa se numere în rândul sfintilor sai. Pomenirea sa se face de atunci, în fiecare an, în ziua de 7 august.

sursa : http://www.cuvantul-ortodox.ro/cuvioasa-teodora-sihla-viata-tropar-cantari-predica-pestera-video/

NOTA

Pestera Sfintei Teodora de la Sihla este un alt loc de pelerinaj si rugaciune, ce se afla in munti, mai sus, ascunsa printre stanci. Aici si-a petrecut cativa ani din viata, in izolare totala si rugaciune, Sfanta Teodora, supranumita de Biserica Ortodoxa „floarea duhovniceasca si de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei”.

Pestera este situata intr-un spatiu ingust dintre doua stanci inalte, in care a fost creat un altar de rugaciune, luminat mereu de lumanari si candele aprinse de vizitatori.

In apropierea pesterei se afla si o stanca de o forma insolita, ce poate fi escaladata si pe o scara, unde traditia spune ca era locul in care sfanta lua masa. Bucatele pe care le manca erau firimituri aduse de pasarile cerului, de la manastirea Sihastria.

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Arhimandritul Irinarh Roseti si Muntele Tabor

„În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, s-a atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului.” (Matei 17, 1-9)

Manastirea Schimbarea la Fata, de pe Muntele Tabor, este o manastire greco-ortodoxa inchinata acelui eveniment din viata Mantuitorului, prin care oamenilor li s-a aratat lumina necreata a lui Dumnezeu. Muntele Tabor este locul unde „Vechiul este acoperit de Nou, umanitatea de dumnezeire si Legea de Har”. Muntele Tabor este unul dintre principale Locuri Sfinte din Israel si tinta tuturor pelerinilor crestini in Tara Sfanta. Dar nu numai atat, pe el se inalta o manastire cu biserica ei care are o importanta aparte pentru noi, romanii care vizitam Muntele schimbarii la fata a Domnului nostru Iisus Hristos.

De numele unuia din marii călugări ai monahismului românesc din secolul XIX, Arhimandritul Irinarh Roseti (arhimandrit, stareţ, duhovnic şi sihastru) cu metania din manastirea Neamt, se leaga construirea unei mari biserici de piatră pe Tabor, în cinstea Schimbării Domnului la Faţă. Dupa lungi osteneli si nevointe la mai multe manastiri si schituri in Tara Romaneasca si Moldova, in anul 1843 el a plecat cu ucenicul sau, Nectarie Banul, la Locurile Sfinte si s-au stabilit pe Muntele Tabor. Aici au petrecut impreuna 16 ani, in desavarsita sihastrie si dorire de Dumnezeu, rabdand multe ispite de la oameni si de la diavol. Incepand el in anul 1859 construcţia unei mari biserici de piatră pe Tabor, în cinstea Schimbării Domnului la Faţă, arhimandritul Irinarh Roseti n-a avut bucuria s-o vadă terminată. În toamna anului 1859, când zidăria era pe la jumătate, s-au isprăvit banii adunaţi şi piatra pentru zid. Tot atunci a venit ordin de la autorităţi să oprească lucrarea, până va obţine firman de la Constantinopol. Astfel, bătrânul, simţindu-şi sfârşitul apropiat, aştepta cu bucurie slobozirea din legăturile trupului.

La 26 decembrie 1859, cuviosul arhimandrit, stareţ şi duhovnic Irinarh se mută la cele veşnice, regretat de fiii săi duhovniceşti, şi este înmormântat în biserica începută de el şi terminată de ucenicul său. Peste câţiva ani, osemintele sale au fost strămutate în partea de miazăzi, alături de ctitoria sa. După mărturia ucenicului său, ierodiaconul Nectarie Banul se cunosc unele amanunte ca acestea:

  • Spunea ierodiaconul Nectarie că, îndată ce a răposat stareţul, s-a auzit vestea aceasta peste tot. Atunci credincioşii din Nazaret şi Cana Galileii, fiii săi duhovniceşti de prin sate, bărbaţi şi femei, alergau pe Muntele Tabor să sărute moaştele Cuviosului Irinarh şi să ia ultima binecuvântare.

  • Spunea iarăşi că la prohodirea arhimandritului Irinarh a venit mitropolitul Nazaretului cu preoţi şi mult popor din Galileea. Iar când să-l îngroape, unii rupeau, din evlavie, bucăţi mici din rasa bunului lor sfetnic, stareţ şi părinte. Apoi a fost îngropat în biserica ctitorită de el.
    Aceasta este viaţa şi acestea sunt câteva din faptele Cuviosului Arhimandrit Irinarh Roseti din Muntele Tabor.

    Cuviosul Irinarh a fost pretuit asadar si recunoscut ca mare duhovnic si sfant parinte inca din viata. Locuitorii din partile Nazaretului si din Cana Galileei alergau la el pentru sfat, rugaciune si spovedanie, avandu-l la mare evlavie datorita vietii sale, precum si darului vindecarilor cu care fusese inzestrat de Dumnezeu.

    Locul de egumen a fost luat de ucenicul sau, ierodiaconul Nectarie Banul. El a terminat manastirea si a mentinut randuiala slujbei in limba romana pana in anul 1890, cand, datorita batranetii si suferintelor, s-a retras la Manastirea Sfantul Sava. Biserica ortodoxa „Schimbarea la Fata”, de pe Muntele Tabor a fost reconstruita in anul 1911. Ea apartine Patriarhiei Ierusalimului si este considerata prima mare ctitorie romaneasca din Tara Sfanta. In vremea noastra, ctitoria arhimandritilor Irinarh si Nectarie este locuita de calugari greci si apartine canonic de Mitropolia Ortodoxa de Nazaret. Sunt la manastire cateva maici care vorbesc romaneste pentru ca sunt romance…

 

sursa : http://www.sfant.ro/sfinti-romani/arhimandritul-irinarh-roseti-manastirea-horaita-si-muntele.html

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Scrisoare inedita a Sfantului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul

 

La scurtă vreme de la ziua pomenirii Sfân­tu­lui Cuvios Ioan Ia­cob de la Mănăs­ti­rea Neamţ prezint, cu mare evlavie şi bucurie, rândurile unei scrisori în manuscris, pe care o consider inedită.

 

 

 

 

 

 

 

La multi ani!

Sfintele sărbători cu bine, fraţilor întru Hristos Constantine, Dimitrie şi soră Elenă!

Din smerita mea peşteră mă duc cu gândul la sfânta Peşteră din Vitleem, unde s-a născut Îm­păratul Păcii şi Mântuitorul nostru.

El a plecat cerurile ca să ne rădice pe noi către cele de sus.

A venit în lume ca să ne adu­că pace. Dar iată că lumea de azi nu preţueşte nici sfânta Lui pogorâre şi nici pacea pe care au vestit-o Îngerii la Vitleem.

Mândria lui Irod căuta să piar­dă pe Cel născut în Peşteră, iar ştiinţa deşartă a lumii de azi caută să piardă sfânta credinţă din inima creştinilor.

Domnul pătimeşte şi astăzi prigoană din partea lumii de­şar­te, ca şi în vremea lui Irod.

Irozii şi fariseii nu s-au terminat. Ba încă sunt mai harnici astăzi.

Toate născocirile împreună cu desmăţul şi cu necredinţa împlinesc lucrul lui Irod.

Traiul răsfăţat fugăreşte credinţa din inima omului şi răceşte dragostea cea curată.

Înţelepciunea omenească de azi caută să zboare mai sus decât Dumnezeu ca şi oarecând Lucifer.

Pentru asta se mânie Dum­nezeu şi depărtează blagoslovenia de pe pământ.

83960_3_sf.stefan+sf.ioanAzi Radioul cântă pretutindenea, dar lumea este cuprinsă de frică şi desnădejde. Născocirile pe care le face sunt uneltele morţii. Şi-a pregătit mintea omului scule cari ucid şi trupul şi sufletul. Singură îşi fabrică pierzarea. O mică scântee poate să aprindă focul cel mare.

Dar milostivul Dumnezeu mai ţine pe loc calul cel de foc, pentru ca să ne pocăim noi nevrednicii.

Pocăinţă aşteaptă Domnul de la creştini, căci preţul lor este mai scump decât cerurile.

Preţul creştinilor este însăş sângele cel scump al Domnului.

Pentru asta mai ţine Dum­nezeu lumea.

Semnele mâniei lui Dum­nezeu le putem cunoaşte prea bine şi cine ştie câte valuri a­ma­re vor veni peste lume până când va pricepe înşelăciunea şi va căuta izvorul cel sfânt al păcii care s-a arătat în Peştera de la Vitleem. Până atunci lumea în­cear­că să meargă în lună şi în stele şi doarme somnul nesim­ţirii la cântecul de Radio.

Pe noi cari avem credinţă curată, ne-a ales Domnul din lume, măcar că trăim în lume.

Deci pentru sufletele noastre însetează şi astăzi Domnul căci noi suntem un trup şi un duh şi capul nostru este însuşi Hristos (cum zice Sf. Apostol Pavel).

Sfântul Apostol şi Evan­ghe­list Ioan scrie în cartea sa, zicând:

„Nu iubiţi lumea nici cele din lume“, iar Sf. Apostol Iacob scrie: „Dragostea lumii acesteia, duşmănie este cu Dumnezeu“.

Apoi Sf. Apostol Pavel scrie:

„Toţi cei ce vor dori să ducă viaţă cucernică întru Hristos Iisus, vor fi prigoniţi!“

Deci noi nu aşteptăm de la lu­mea asta decât necaz şi prigoană precum însuşi Domnul a suferit de la sfânta Sa Naştere şi până la mormânt.

Şi Domnul ca şi noi a pribegit în ţară străină (adică în Egipt) şi toată viaţa a fost prigonit.

Să iubim şi noi necazurile şi prigoanele căci din ele a băut Domnul Slavei. Să gustăm din oţetul şi din fierea Lui, ca să ne îndulcim şi din Slava lui cea sfântă, pentru rugăciunile Prea Curatei Sale Maici, care L-a născut cu trupul pentru mântuirea noastră. Amin.

Al frăţiilor voastre smerit rugător către Domnul,

Ieroschimonah Ioan Iacob din Schitul Sf. Ana

26 Decembrie 1958, Hozeva

Această epistolă a Sfântului Ioan Iacob a fost adresată unei familii de români ortodocşi, stabiliţi în Ierihon încă din anul 1933. Proveneau din judeţul Tu­tova (zona Bârladului) şi au reuşit atunci, în vremea Pro­tec­to­ratului britanic asupra Lo­cu­ri­lor Sfinte, să cumpere o proprietate în oraşul biblic Ierihon. Deşi nu erau oameni bogaţi, din munca lor aveau cele necesare traiului şi pe deasupra mai făceau bine şi altora.

În casa familiei Samoilă a po­posit la Ierihon şi arhim. Cleopa Ilie cu însoţitorii săi, în timpul vizitei pe care a făcut-o în Ţara Sfântă, la sfârşitul anilor 70.

Sursa: Ziarul Lumina/ Arhim. Timotei Aioanei: Manuscris inedit al Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | 2 comentarii

Ganduri de lumina

Fiecare dintre noi, cand ne intalnim cu greutatea, cu un obstacol, cu o neplacere, cu o nenorocire spunem: Ajuta-mi Doamne! Da, Doamne!”. Frantura aceasta de rugaciune am putea s-o spunem mai des. Si mai este ceva. O sa va spun acum cum faceam eu foarte mult in tineretea mea. Mergeam pe strada, alergam de la un curs la altul, de la o facultate la alta si incercam sa gandesc pozitiv, pentru toata lumea, fiindca puterea gandului este enorma. Trebuie ca fiecare dintre noi sa devenim un emitator de unde pozitive, de unde de dragoste, de pace, de bucurie si de lumina. Eu socotesc ca daca tot timpul am zice Doamne, sa daruim semenilor nostri un gand de dragoste, pace, bucurie si de lumina”, daca tot timpul am gandi asa, in momentele noastre libere, am crea o adevarata noosfera spirituala. Am impresia ca ceea ce este agresat la noi este tocmai noosfera, de care vorbea asa de mult Camil Petrescu. Noi trebuie sa ne impotrivim agresiunii noosferei, cu gandirea pozitiva, cerand pentru lume, pentru semenii nostri, pentru aproapele nostru. Sa gandim intotdeauna la aproapele nostru. Astazi, am ajuns sa nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Ma tem ca, daca nu vom gandi pozitiv legatura noastra cu aproapele o sa ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem in pericol sa ne izolam. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atata vreme de la jumatatea secolului trecut, ne ameninta pe toti. Singura iesire din asta este indreptarea catre aproapele nostru. In felul acesta indeplinesti si o porunca Dumnezeiasca si realizezi si o comuniune sociala, fara de care lumea nu mai poate exista. Sa iertam tuturor, cum zice Mantuitorul. E adevarat ca e groaznic de greu, dar macar nu-i face rau, bucura-te de bucuria lui sau indurereaza-te de durerea lui. Asa se spune, ca de durerea lui mai degraba te indurerezi, decat sa te bucuri de bucuria lui.

Sursa : https://zoedumitrescubusulenga.wordpress.com/about/ganduri-catre-tineri-reflectii-despre-traditie-si-model/

Cristina David

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Pestera Sfantului Ioan de la Prislop

Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop-Hunedoara. Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La aproximativ 15 km de orasele Hunedoara si Hateg si la vreo 20 km de fosta Sarmizegetusa romana, in mijlocul unor paduri de mesteacan, intr-un cadru natural de o rara frumusete, se afla stravechea manastire Prislop, sau a Silvasului, ctitorie a Sfantului Nicodim de la Tismana, sau a ucenicilor sai, ridicata – se pare – pe locul unei asezari sihastresti si mai vechi.

In decursul existentei sale de sase veacuri, manastirea Prislop a indeplinit un insemnat rol cultural-bisericesc in viata romanilor transilvaneni. Aici se pare ca s-a retras, spre sfarsitul vietii, insusi Sfantul Nicodim de la Tismana si a copiat cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1404-1405, unul din marile valori ale patrimoniului cultural-artistic al tarii noastre.

Sfantul Ioan de la Prislop isi leaga numele de mareata Manastire Prislop, mult iubita de Parintele Arsenie Boca.

„Plangerea Sfintei Manastiri a Silvasului, din eparhia Hategului, din Prislop este o cronica in versuri a ieromonahului Efrem si in ea se consemneaza vietuirea pe aceste meleaguri a unui sihastru care a dus viata de sfant intr-o chilie sapata de el insusi cu mare anevoie in peretele stancos al dealului care urca pret de aproximativ jumatate de kilometru in sus de manastire.

„Şi atunci, un tânăr oarecare din sat,
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim au urmat,
Din lume şi din rudenii cu totul au eşit
Şi aici la mine au venit.
Intru o stâncă chilie şi-au făcut,
În care, slujind, lui Dumnezeu i-au plăcut
Şi pe el după sfârşit,
Dumnezeu l-au proslăvit.
Peştera şi acum să găseşte
Si „chilia sfântului” să numeşte
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu mai’nainte apărare
Rudele sfântului cele din sat
Moaştele cu totul le-au rădicat
Şi în Ţara Românească le-au dus,
La oarecare mănăstire le-au ascuns.
Însă la neamul lui pururea să pomeneşte,
Fiindcă şi o părticică din moaştele lui să găseşte”

Pana astazi incaperea in piatra este cunoscuta sub numele de „chilia sau casa sfantului„.

Din ce se cunoaste pana acum, acest cuvios a trait in partea a doua a veacului al XV-lea sau in prima jumatate a celui de al XVI-lea. El insa nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, pomenit mai sus, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a veacului al XVI-lea, iar in 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul in Alba Iulia, pastorind pana catre anul 1605. Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau „sfantul” Ioan de la Manastirea Prislop.

Sfantul Ioan de la Prislop a fost, este si va fi – pentru credinciosii din partile Hategului si Hunedoarei, cat si pentru tot omul ce cauta mantuirea – o pilda vie de sfintenie, iar chilia lui ramane mereu un loc de pelerinaj si de reculegere sufleteasca pentru toti cei ce cauta cuvant de mangaiere si de intarire in locurile de mare frumusete naturala ale Prislopului, in care au trait atatia cuviosi calugari cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu.

Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotararea sinodala din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se face in ziua de 13 septembrie, el fiind inscris in sinaxar si in calendarele noastre bisericesti.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 350-352, Cuviosul Ioan de la Prislop.

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | 2 comentarii

Vorbiti cu Dumnezeu ?

Cred ca m-as fi gandit de cateva ori inainte sa postez indemnul duhovnicesc care vine din partea unui indragit preot roman a carui viata, stim multi dintre noi, a fost inchinata credintei in Hristos Domnul in vremuri tulburi de persecutie a credintei stramosesti. Insa, fara emfaza sau sublinieri inutile, am regasit in cele spuse de dansul o practica aparuta in  viata mea, la care am ajuns treptat, pe nebagate de seama, in ultimii ani fara a avea senzatia ca fac un lucru neobisnuit pentru ca am convingerea ca dorinta omului de a vorbi cu Dumnezeu asa cum simte nevoia de a vorbi cu cineva apropiat si de incredere, este innascuta, este o pornire cat se poate de fireasca. Si asa este, dialogand cu Domnul mai tot timpul despre diferite probleme care survin de-a lungul unei zile – unele de o mare importanta in acel moment – pot afirma cu deplina sinceritate, am avut sentimentul linistitor ca eram indrumata si condusa cu multa siguranta peste obstacole, piedicile din calea rezolvarii problemelor fiind lin inlaturate iar gandurile mele luminate spre o implinire frumoasa.  Am credinta ca indemnul parintelui Calciu va ajunge in mintea si sufletul celor care il citesc, el fiind pornit din propriile sale trairi duhovnicesti la care adaug , dorind sa fac acest lucru cat mai smerit posibil , trairile din viata mea. Iti multumesc Doamne pentru toate!

„Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi…”

„Relaţia ta cu Dumnezeu – dacă ai simţit că ţi-a răspuns Dumnezeu – este o legătură specială, care nu poate fi explicată. Oricât aş încerca să definesc credinţa, rugăciunea, mila lui Dumnezeu, n-aş putea folosi decât cuvinte umane, raţionale, care n-au nimic de-a face cu supra-raţionalitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu e în afara lumii, Dumnezeu este numai în dragoste.
Nu încerc să vă explic toate aceste lucruri, pentru că nu se pot explica. Ele fac parte dintr-o relaţie mistică a omului cu Dumnezeu, pe care cineva o simte sau nu o simte, o practică sau nu o practică. Nu este cale de mijloc.
Nu există să vorbeşti azi cu Dumnezeu, mâine să-L înjuri, poimâine să-L lauzi, şi aşa mai departe.

Trebuie să ai o linie în relaţia ta cu Dumnezeu: linia credinţei, a nimicniciei tale în faţa lui Dumnezeu, a înţelegerii că tu nu eşti nimic în faţa lui Dumnezeu pentru că eşti plin de păcate, nu pentru că Dumnezeu nu te-a creat curat. Dumnezeu te-a creat curat, dar tu te-ai murdărit de toate păcatele, ai trecut prin toate noroaiele, ţi-ai stricat sufletul, inima şi mintea.

Mintea ta lucrează împotriva celor bune, inima ta s-a răcit faţă de Dumnezeu, nu mai iubeşte pe nimeni, eşti împietrit.
Toate acestea sunt lucruri care schimbă relaţia ta cu Dumnezeu, o subţiază sau chiar o rup.

Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruinţă şi rugăciune. 
Să avem dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubeşte. 
Nu se poate ca cineva să iubească pe Dumnezeu şi să nu-l iubească pe aproapele său.

Aceasta e relaţia noastră cu Dumnezeu: ea are un capăt în inima noastră şi un capăt în mâna Lui.

Prin această relaţie a credinţei, a iubirii, a faptelor bune, noi intrăm în voia Domnului şi Dumnezeu Se sălăşluieşte în noi. Este, aşa cum am spus, greu de explicat.
Doar cei care avem o credinţă, care ne-am străduit pe drumul vieţii acesteia să facem măcar cât de cât binele, să ne întărim în credinţa noastră, am stabilit această relaţie. 

Eu nu spun că ea e permanentă. O rupem, poate, cu păcatele noastre, dar există totuşi un canal spiritual prin care noi vorbim cu Dumnezeu.

Îmi aduc aminte când eram mic: eram unsprezece copii şi erau vremurile grele… Iar mama se ruga lui Dumnezeu aşa cum vorbesc eu cu dumneavoastră. I se plângea că i s-a îmbolnăvit copilul, că vaca n-a dat lapte, sau nu are viţel, că găina nu ouă… Toate I le spunea lui Dumnezeu, de parcă era în relaţie directă cu El. Şi Dumnezeu răspundea, să ştiţi. Nu era nici un fel de impietate. Mama ştia că Dumnezeu este cu noi şi vorbea cu Dumnezeu aşa cum vorbim noi între noi, ca prieteni. Îi spui fratelui tău sau prietenului tău toată durerea ta, până la cele mai mici amănunte. Dumnezeu le ştie, dar noi avem datoria să I le spunem şi să-I aducem laudă. Vreau să înţelegeţi că se poate să ai cu Dumnezeu o relaţie de filiaţie, ca între fiu şi părinte, sau o relaţie de prieten, mai mare ori mai mic. Acest fel de relaţie îl cere Dumnezeu de la noi.

În tăcere, în simplitate, în umilinţă, noi putem să stabilim această relaţie cu Dumnezeu, ca să avem unde ne duce când suntem în necaz şi când nimeni nu ne primeşte. Când toată lumea ne abandonează, când viaţa noastră pare pierdută, Dumnezeu Îşi deschide braţele şi ne primeşte oricum. Este o taină extraordinară.

Aceasta vă spun: încercaţi să vă rugaţi! Încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu în permanenţă!”

Părintele Gheorghe Calciu din „Cuvinte vii”

sursa : buna-vestire.net

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu