“Cand iti va fi mai greu, sa-l chemi in ajutor pe Sfantul Nicolae!”

 

Intru cinstirea Marelui Dascal al Lumii si Ierarh Nicolae, Milostivul, Daruitorul, Grabnic Izabavitorul din nevoi si din primejdii, Pazitorul fecioriei, Ocrotitorul copiilor si Mangaietorul saracilor, Facatorul de Minuni si unul dintre cei mai iubiti sfinti din toate timpurile ai Bisericii, orice cuvinte ale noastre ar fi mult prea sarace si proaste si ar risca sa umbreasca din lumina tainica a slavei acestui mare praznic. Va vom lasa sa ascultati si sa cititi in liniste cantarile si rugaciunile speciale ce-i sunt dedicate si sa cugetam impreuna cu un alt Sfant care-i poarta numele, Nicolae Velimirovici, asupra a doua momente cruciale ale vietii sale:

„In icoanele care îl închipuie pe Sfîntul Nicolae este reprezentat şi Mîntuitorul Hristos cu Sfînta Evanghelie în mîini, stînd de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mîini un omofor arhieresc.

Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sfîntului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rînd este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

Sfîntul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: „A văzut într-o noapte Sfîntul Nicolae pre Domnul în slavă, stînd lîngă el şi întinzîndu-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc.”

La scurtă vreme după această vedenie, Sfîntul Ioan Arhiepiscopul Mirelor a murit iar Sfîntul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.

A doua minune s-a întîmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, cînd, văzînd îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfîntul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă.

Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfîntul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemenele rangului lui arhieresc. In chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stînd de o parte a Sfîntului Nicolae, şi întinzîndu-i cu mîinile Sfînta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stînd de cealaltă parte a lui şi aşezînd pe ai Sfîntului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate insemnele rangului de Arhiepiscop.

Văzînd aceasta cu înspăimîntare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi, au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfîntului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adînc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu, şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mîniei trupeşti şi neînfrînate, ci dimpotrivă, acela al rîvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.”

de Sf. Nicolae Velimirovici – din Proloagele de la Ohrida

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Rugãciunea de la Alba Iulia din 1918

Rugãciunea de la Alba Iulia din 1918

Printre marile adevăruri istorice legate de actul unirii Transilvaniei cu România, săvârşit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, demonstrate şi subliniate în ultimii ani, de către biografia noastră, se află şi contribuţia majoră la acest act a bisericii române.

O contribuţie majoră la mai buna evidenţiere a acestui important aspect al marilor evenimente din 1918 a avut-o reputatul istoric Sibian Mircea Păcurariu. Printre altele, acesta este autorul studiului “Contribuţia bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, publicat în nr. 11-12 din noiembrie-decembrie 1978 al revistei “Biserica ortodoxă română” (p. 1250-1263), care include şi valorosul capitol “Preoţimea românească din Transilvania în timpul războiului (1916-1918)”.

Anterior, în anul aniversării semicentenarului unirii Transilvaniai cu România, 1968, în revista bisericească bănăţeană “Mitropolia Banatului”, căturarul bănăţean Gheorghe Liţiu, făcea cunoscut publicului cititor că în istoricul an 1918 în “oraşul Unirii” a fost rostită şi lansată “Rugăciunea de la Alba Iulia”, o admirabilă piesă spirituală a marelui moment istoric.

Această piesă spirituală şi avea originea şi punctul de plecare în “Rugăciunea românilor”, publicată sub formă de foileton în ziarul “Tribuna” din Arad, nr. 208 din 3/16 noiembrie 1904.

Era o culegere de texte biblice din “Vechiul Testament”, care în felul cum erau aranjate, alcătuiau o rugăciune potrivită spre a fi rostită de omul, respectiv de poporul nedreptăţit de vrăjmaşi. Concret, bucăţile preluate din “Vechiul Testament”, făceau parte din părţile acestuia intitulate “Psalmi”, “Proorocii mari” şi “Plângerile lui Ieremia”.

Deşi autorul alcătuirii “Rugăciunea românilor” nu-şi dădea numele, cei apropiaţi de problemele ziarului ştiau că era Dr. Gherghe Ciuhandu, teolog erudit, istoric şi valoros publicist bisericesc. Această “Rugăciune” era dedicată situaţiei grele a românilor din Transilvania şi Ungaria în contextul abandonării tacticii pasivismului politic şi a pregătirii intrării pe făgaşul tacticii noului activism politic, în anii 1903-1904.

După 14 ani de la acest moment istoric s-a produs şi “desnodământul vechilor fărădelegi” care încătuşeau pe români şi acest lucru s-a petrecut în chip fericit sub forma hotărârilor plebiscitare ale Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, prin care s-a decis deplina eliberare naţională a tuturor românilor şi unirea acestora cu patria mamă, România.

Sinodul episcopesc întrunit la Arad în ziua de 10 noiembrie 1918 a primit informaţiile şi aprecierile prezentate de episcopul Ioan Papp al Aradului şi a emis circulare cu nr. 14/1918 “către iubitul cler al mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania.

Amintim că în această perioadă, episcopul Ioan Papp de Arad deţinea şi funcţia de           locţiitor al mitropolitului de la Sibiu şi în această calitate el a lansat respectiva circulară.

Anuanţând abdicare împăratului Carol de Habsburg şi apropiata convocare de către Consiliul Naţional Român Central – numit de popor Marele Sfat al Naţiunii Române, a marii adunări naţionale a românilor, care urma să fie alcătuită din toate păturile sociale ale poporului român din Ungaria şi Transilvania, circulara se încheia cu o rugăciune care se cerea să fie citită la 1 Decembrie 1918, după “Rugăciuna Amvonului”.

Este rugăciunea pe care episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, a rostit-o în faţa altarului bisericii protopopeşti ortodoxe din Alba Iulia – Centru în memorabila zi de 1 Decembrie 1918.

Prin aceasta părinţii noştri au mulţumit lui Dumnezeu pentru marele dar al desăvârşirii statului naţional român. Ea constituie un îndemn adresat tuturor românilor de a mulţumi bunului Dumnezeu pentru binefacerile sale făcute poporului român, pentru înălţarea sa pe treapta cea mai înaltă a vieţii naţionale şi spirituale.

Autorul ei era acelaşi asesor referent de la episcopia Aradului, Gheorghe Ciuhandu.

Un text prescurtat al acesteia, sub acelaşi titlu de “Rugăciunea de la Alba Iulia” a fost publicat în organului de presă al Consiliului Naţional Român Central, ziarul “Românul” din Arad, nr. 18, din 17/30 noiembrie 1918, deci în preziua Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de dr. Ioan Roşu.

O reproducem pe aceasta:

“Doamne Dumnezeule al părinţilor noştri, carele ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai surpat, şi ai dăruit viaţă poporului Tău Românesc, revarsă pacea şi binecuvântarea Ta cerească asupra miilor nenumărate cari cu buzele tremurânde îşi împreună azi rugămintea în faţa Altarului Tău – în cetatea marelui Mihai Viteazul – şi pentru suferinţele şi umilirile de veacuri, încununează-l azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână şi într-o suflare, să fie toţi fiii Lui la acelaşi gând, rumpând pentru vecie lanţurile iobăgiei şi ale întunerecului.

     Cutremură Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri – şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi joară din nou credinţă părinţilor noştri”.

În mai multe studii din ultima vreme s-a spus că în preajma lui 1 Decembrie 1918 şi mai ales în contextul Marii Adunări Naţionale, care avea să hotărască unirea Transilvaniei cu România, numele oraşului şi cetăţii Alba Iulia era pe toate buzele şi în toate inimile. Acest mare adevăr a fost confirmat în chip strălucit de “Rugăciunea de la Alba Iulia”, rostită atunci în “oraşul Unirii” de către un înalt prelat al biserici noastre şi de către preoţii acesteia pe întreg cuprinsul spaţiului intracarpatic, care până atunci a aparţinut de Ungaria şi după o îndelungată şi grea oprimare s-a văzut, în sfâşit, eliberat şi pe deplin liber.

sursa : http://www.dacoromania-alba.ro

Cristina David

 
Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Preoții delegați la Marea Unire

Ca o recunoaștere a prestigiului de care se bucura Biserica în rândul românilor din Transilvania, liderii politici ai Unirii au trimis, pe 16 noiembrie, o adresă conducerilor Bisericii Ortodoxe și Greco-Catolice, astfel că, la Alba Iulia, au participat ca delegați cu drept de vot cinci episcopi, șapte vicari, 129 de protopopi, 10 reprezentanți ai consistoriilor și capitalelor, 14 studenți de la institutele teologice. Dintre cei 1.228 de delegați, 165 au fost reprezentanți ai Bisericii, fără a fi cuantificați preoții trimiși ca delegați de către comunitățile lor. Numărul impresionant de preoți vorbește de la sine despre prestigiul și rolul Bisericii în viața ardeleană.

Marea Adunare Națională a românilor de la Alba Iulia din ziua de 1 decembrie 1918 a reprezentat în epocă „un praznic na­țional”, o „sărbătoare a Învierii Neamului Românesc”, iar entuziasmul participării românilor ardeleni a fost unul general care i-a atins pe toți cu aripile spe­ranței și credinței într-o viață și o lume mai bună pentru cei care de veacuri fuseseră batjo­co­riți și umiliți de către stăpânirea străină.

De aceea, în momentul în care Consiliul Național Român Central a decis pe 15 noiembrie 1918 să convoace o Adunare Națională la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie, întreaga suflare românească a reacționat cu bucurie și entuziasm participând la acest proces istoric. Potrivit hotărârii Consiliului, la Alba Iulia urmau să fie prezenți 1.228 de delegați care să decidă în numele și cu mandatul celor pe care-i reprezentau soarta Transilvaniei, a Banatului, Crișanei și Maramureșului.

Episcopi și preoți ortodocși

Se cuvine să amintim și câteva nume ale episcopilor și preoților ortodocși care, în acea zi istorică, au fost prezenți la Alba Iulia și au jucat un rol activ în luarea deciziei de unire: Ioan Papp – locțiitor de mitropolit, Miron Cristea, Roman Ciorogariu, protopopul Ioan Teculescu de la Alba Iulia, protopopii Sergiu Medan de la Sebeș, Cornel Lazăr de la Hălmagiu, preoții Ioan Roșiu, Iustin Monția, Nicolae Gherasim, Ioan Duma, Vățian Traian, Mănuilă Fabricius. Aceștia sunt numai o mică parte dintre cei care au fost acolo la Alba Iulia și au sprijinit Unirea și sunt recu­noscuți ca fiind veritabile personalități ale istoriei noastre – Miron Cristea, Roman Ciorogariu, Ioan Papp. Interesant, credem noi, ar fi și prezentarea unui portret de preot care a participat la Marea Unire, de aceea, vă aducem în față un astfel de slujitor al Domnului și, evident, un om care și-a iubit țarapreotul Ioan Felea. Acesta a fost hirotonit în 1913 ca preot la Pecica de către Episcopul Ortodox al Aradului Ioan I. Papp, iar în 1916 a fost trimis pe frontul din Italia ca preot militar.

Martori ai marelui eveniment

Aici, el a sprijinit moral soldații, implicându-se în toate activitățile românilor din armata imperială din anul 1918. În luna noiembrie a aceluiași an s-a întors acasă și a contribuit decisiv la instaurarea admi­nistra­ției româ­nești aici. Prestigiul său în comunitate a fost unul deosebit, de aceea, la Adunarea de la Alba Iulia el avea să participe conducând o delegație de 50 de țărani care au dorit să fie martori ai marelui eveniment.

M-am oprit asupra acestui articol pe care astazi l-am aflat navigand pe internet, deoarece parintele Ioan Felea nu imi este de fel strain sufleteste dar si in alt fel intrucat el este fratele mai mare al parintelui marturisitor martir Ilarion Felea , mort la Aiud si ingropat la fel ca fratele sau in groapa comuna…Nu stiusem acest lucru pana astazi, si nu cred sa fi fost intamplator faptul ca in cautarile mele ca sa aflu si mai multe lucruri despre evenimentele Marii Uniri, am aflat acest material. Sunt inrudita prin voia Domnului cu aceasta minunata si binecuvantata familie de preoti ardeleni cu mare spirit de jertfa si cu o credinta tare in Iisus Hristos Domnul nostru, de care au dat dovada martirica. In autobiografia sa, parintele Ilarion scrie la prezentarea familiei lui:

„Tatăl meu, născut în Ciuruleasa Abrudului a fost preot (decedat la 21 ianuarie 1920, în vârstă de 62 ani), iar mama mea Marta s-a născut în Valea-Bradului şi a decedat în 1952, în vârstă de 86 ani. Am fost la părinţi 9 copii (al zecelea: Gheorghe, cel mai mare, a murit în vârstă de 6 ani la Ciruleasa), 6 feciori şi trei fete:   : 1. Ioan, doctor în Teologie, fost preot în Pecica şi duhovnic al Internatului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, mort în bombardamentul aviaţiei engleze asupra Bucureştilor la 4 Aprilie 1944 şi îngropat într-o groapă comună, fără ştirea noastră, în cimitirul protestant Ghiuleşti;

Dumnezeu sa-i odihneasca in Pacea si Lumina Lui pe acesti doi preoti martiri si pe toti cei care si-au dat viata in numele credintei noastre stramosesti. Vesnica sa le fie pomenirea din neam in neam!

sursa : http://ziarullumina.ro/preotii-delegati-la-marea-unire-138796.html

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , | Lasă un comentariu

Iertarea este o eliberare a sufletului

M-am gandit mult si cu dorinta de a gasi un raspuns atotvidecator la aspectul iertarii din inima, al iertarii cu toata sinceritatea de care putem fi in stare. Fara conditionare…altfel, nu este iertare. Am ajuns la concluzia ca iertarea este un proces de lunga durata in care este absolut necesar sa intelegem mecanismul sufletesc al unui astfel de raspuns la toate cele suferite. Raspunsul vine din capacitatea noastra de a iubi si de a dori sa fim in pace cu cei care ne-au gresit.

Am citit de curand un material minunat care mi-a adeverit cele gandite si simtite referitor la actul iertarii, un act eliberator care ne absolva de toate framantarile inutile care ne pot face viata un iad…redau in continuare ideile frumoase si calmante expuse aici:

Una dintre cele mai frumoase virtuţi cred că este iertarea, călătoria spre eliberare.

Profundă şi bogată, iertarea schimbă în bine orice suflet, orice minte. Prima persoană pe care iertarea o schimbă este chiar persoana care iartă. Procesul iertării nu implică acceptarea în continuare a abuzului sau a abuzatorului. Iertarea nu se negociază şi nu conţine cuvântul „dacă”. Iertarea nu înseamnă dreptate, chiar nu are nimic de-a face cu aceasta. Iertarea nu este justiţie.

Iertarea te ajută să te eliberezi de mânie şi resentimente, îţi transformă gândurile distructive în unele sănătoase şi liniştite, te ajută să interacţionezi mai frumos cu cei din jur şi să îmbunătăţeşti relaţia cu cel care te-a rănit facându-l conştient de fapta sa şi dorind, poate, să repare greşeala, este totodată şi un act de iubire faţă de Dumnezeu. Ai putea adăuga o mulţime de motive pentru care merită să ierţi. Răbdare şi perseverenţă.

Schimbări uimitoare apar în viaţa celor care iartă. Vindecarea prin iertare. Cel care iartă devine mai matur din punct de vedere emoţional. Dăruind vei dobândi.

A ierta înseamnă a elibera pe celălalt de vină. Să fii pe 0, să nu îţi mai datoreze nimic. Iertarea mea nu depinde de comportamentul celuilalt. A ierta nu înseamnă a uita. Nu mai reproşez, nu mai amintesc ce a făcut. Iertarea nu înseamnă refacerea relaţiilor. Iertarea e un act de maturitate şi de echilibru sufletesc. Intre a ierta şi a uita este o diferenţă de care trebuie să ţinem seama pentru a nu ne răni inutil.

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

29 septembrie 1910 – Nasterea unui mare duhovnic

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul in zeghe – pictata de parintele Arsenie Boca – Biserica Sf. Elefterie din Bucuresti

„Părintele Arsenie Boca a fost un om care prin naştere a fost înzestrat cu nişte calităţi pe care, dacă cineva nu le are, nu le poate dobândi. A fost o personalitate puternică, cu nişte daruri de la Dumnezeu, pe care le avea în mod deosebit faţă de alţii.Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi cînd l-am cunoscut eu, în ’42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.” (“Din Ospăţul Credinţei. Răspunsuri la întrebări ale credincioşilor” – Arhim. Teofil Părăian. Editura Mitropolia Olteniei )

Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca

Extras din „LUMINA DE PE MUNTE”
„Daca iubirea e porunca ce rezuma Scriptura, sigur ca numai ea e chemata sa puna capat: judecatilor, razbunarilor si a tot razboiul cel ucigas dintre oameni. Porunca aceasta, nu astepta sa o implineasca altii intai; implineste-o tu intai, si dupa tine se vor lua multi. Dar trebuie sa stii, dragul meu, ca-i vorba de-o iubire fara margini, o iubire care iarta toate, lasand judecata in seama lui Dumnezeu. O iubire care nu cade, la oricate probe s-ar intampla s-ajunga.
Primul care a iubit asa a fost Iisus; iar dintre oameni numai aceia in care traieste Iisus: purtatorii de Dumnezeu. Porunca iubirii era si in Vechiul Testament; dar aceia implineau mai bucuros legea talionului. Deci pentru ca n-a fost implinita de aceea a zis Iisus: «Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii, precum Eu v-am iubit pe voi !» Iar El a implinit-o intre oameni ca nimeni altul. Iisus n-a avut de lepadat pe nimeni – nici pe Iuda, caruia i-a zis «prieten», desi venea cu sarutarea tradarii. N-a lepadat nici pe calaii care-i bateau piroanele in maini si picioare si-i indesau spinii pe cap.
Deci daca tinem sa ramanem crestini, trebuie sa iubim pe toti oamenii, ca Iisus, ca numai asa-i sigura si e cu putinta «iertarea din inima», care, atunci, vine ca de la sine, usor si simplu, si nici nu mai cade, chiar daca ura ar rastigni-o pe toate crucile istoriei. – De altfel aceasta si e suprema dragoste si semnul divinitatii Sale.
Cu aceasta iubire graia Iisus catre oameni.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca – „Cuvinte Vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p.42

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Daruieste, Doamne, rabdare preotului nostru!

 

Rabdarea nu se intalneste prea des in lumea noastra marcata de boala vitezei, a goanei din care cauza cu totii suferim de lipsa de intelegere , de compatimire si de intrajutorare. Nu avem timp, aruncam remarci repezite,  formulam pareri de moment, suntem usor influentati de surse de informare a caror veridicitate sau verticalitate nu stam sa o verificam…ca de fapt..ce conteaza? Doar cautarile noastre superficiale pentru confort, sau o asa zisa „siguranta financiara care sa ne deschida lumea luxului si a placerilor, aceste „valori” conteaza cu adevarat in mintea omului de astazi si de fapt dintotdeauna.

Intrand in biserica multi dintre cei care fac acest pas, nu isi impun sa lase gandurile lumesti la usa si ele continua sa-i framante, prin urmare intoneaza sau rostesc rugaciuni fara a avea mintea la ele si la sensul lor, ramanand astfel departe de invatatura Domnului si revenind la intoarcerea acasa cat se poate de repede si firesc la obisnuitul comportament lipsit de iubire si de intelegere pentru ceilalti care si ei, exista la fel ca toti ceilalti, au problemele si suferintele lor , se confrunta cu  temeri si frustrari. Si, totusi chiar rabdarea pe care nu o avem si nu o exersam, este cea care paveaza calea catre insusirea acelor frumoase si benefice insusiri pe care Domnul Iisus Hristos le subliniaza prin tot ceea ce ne spune si ne invata.

Preotii sunt si ei oameni, nu sunt sfinti, dar se pare ca noi uitam acest adevar. Nerabdarea si superficialitatea noastra isi lasa amprenta si asupra modului in care ajungem sa-i „vedem” pe slujitorii sfantului altar prin lipsa de intelegere si de iubire.

Prin ochelarii intunecati lipsiti de lumina discernamantului, prin care am ajuns sa privim toate cele ce ne inconjoara fara sa ne dam seama , ii judecam pe toti si ii etichetam fara mila. Despre un preot care ne este duhovnic sau nu, de regula gandim cam asa:

Dacă este energic, îl socotim exaportretegerat.
Dacă este liniștit, îl socotim leneș.
Dacă are părul cărunt, îl socotim bătrân.
Dacă este tânăr, spunem că nu are experiență.
Dacă vrea să facă schimbări, îl socotim revoluționar.
Dacă nu vrea să facă schimbări, spunem că nu are inițiative.
Dacă predică împotriva păcatului, îl socotim fanatic.
Dacă nu o face, spunem că este nepăsător și lumesc.
Dacă folosește mișcări ale mâinilor când se exprimă, îl socotim teatral, iar nu smerit.
Dacă rămâne nemișcat, spunem că este un înțepenit.
Dacă ridică tonul, spunem că strigă prea tare.
Dacă nu ridică tonul, îl socotim monoton.
Dacă stă acasă, spunem că trebuie să fie afară și să cerceteze enoriașii.
Dacă se arată pe drumuri, spunem că ar trebuie să trăiască zăvorât, pregătindu-și predica sa.
Dacă îi cercetează pe cei săraci, îl socotim socialist sau…fariseu.
Dacă îi vizitează pe cei bogați, spunem că își face relații publice, în vreme ce ar fi trebuit să fie cu cei săraci.

Mintea omeneasca este neobosita in a imagina defecte si slabiciuni la toti preotii dincolo de realitatea pe care nu ne straduim nici unul dintre noi sa o vedem si sa o intelegem asa cum este de fapt. Dar noi in schimb avem mari pretentii la compasiune si intelegere din partea mijlocitorilor dintre om si Dumnezeu, a pastorilor lasati aici pe pamant pentru a-i spovedi pe cei care arata pocainta si a-i impartasi cu Trupul si Sangele Lui Hristos.

„In Biserica de la cel mai vrednic până la cel mai nevrednic preot, toți au fost investiți cu har la hirotonie, și toți au puterea să ierte orice păcat, să dezlege orice blestem și să înfăptuiască orice Sfântă Taină. Toți, fără excepție!” (https://ortodoxiatinerilor.ro/)

Dumnezeul meu, dăruiește preotului nostru răbdare!

Si noua, la toti, asemenea. Doamne ajuta!

sursa (partial) – https://marturieathonita.ro

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , | Lasă un comentariu

O casă este binecuvântată când tot lucrul de zi cu zi este făcut cu rugăciune

 

Mâncarea pregătită cu dragoste şi rugăciune e binecuvântare pentru cei ce se împărtăşesc din ea. Ne putem ruga şi în timp ce ne îmbrăcăm, spunând: „Doamne, îmbracă-mă cu dreptatea Ta”. La ieşirea şi la intrarea în casă, putem să ne rugăm aşa: „Doamne, binecuvântează intrarea şi ieşirea mea”. Se pot spune rugăciuni asemănătoare şi pentru alte ocazii. Semnul crucii şi o rugăciune de călătorie trebuie făcute înainte de a pleca la orice drum.

Într-una din zicerile Părinților Pustiei, citim că bucățele pregătite de un călugăr erau foarte apreciate de frați. Fiind întrebat într-o zi ce lucruri deosebite amestecă în felul lui de a găti, a răspuns că nu era decât un fel de mâncare cu linte fiartă. Numai după multe insistente a sfârșit prin a-și mărturisi secretul, și anume că la fiecare etapă de pregătire a mâncării spunea o rugăciune de pocăința.

Rugăciune pentru înțelegerea în familie, către Sfinții Mucenici Adrian și Natalia (26 August)

O, sfințită pereche, Sfinților Mucenici Adrian și Natalia, fericiților soți și vitejilor pătimitori! Auziți-ne pe noi, care ne rugăm vouă cu lacrimi, și trimiteți asupra noastră toate cele de trebuință sufletelor și trupurilor noastre, și rugați-L pe Hristos Dumnezeu să ne miluiască și să facă cu noi după îndurările Sale, că să nu pierim în păcatele noastre. Așa, Sfinților Mucenici primiți glasul rugăciunii noastre, și izbăviți-ne cu mijlocirile voastre de foamete, de molimă, de cutremur, de potop, de foc, de grindină, de sabie, de năvălirea celor de alt neam și de războiul cel dintre noi, de moartea năprasnică și de toate nevoile, necazurile și bolile, că pururea fiind întăriți cu rugăciunile voastre să preaslavim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slavă, cinstea și închinăciunea, dimpreună și Celui Fără de început al Sau Părinte și Preasfantului Duh, în vecii vecilor. Amin

Folosul rugăciunii

Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gură, prin cuvânt, cu mintea sau cu inimă. Fiecare, cum îl îndeamnă cugetul, duhul și duhovnicul, așa să se roage.
L-a întrebat cineva pe părintele Paisie Olaru:
– Care este, Părinte, folosul rugăciunii, în general, și al rugăciunii inimii, în special?
– Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gură, prin cuvânt, cu mintea sau cu inimă. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul și duhovnicul, așa să se roage. Numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos, care izvorăște lacrimi de umilință, care ne ajută să părăsim păcatele și să creștem în dragoste, în smerenie și în credința. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune și pocăința.

Surse: http://altarulcredintei.md Din Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p. 32-35

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Azi, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului (Sfanta Maria Mare)

Acest tainic eveniment al trecerii Maicii Domnului din viata pe care a dus-o in lume, la viata vesnica, alaturi de Fiul ei si Mantuitorul nostru , este prilej de sarbatorire cu bucurie si lumina. “Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nu a murit din cauza vreunei boli sau de bătrânețe, ci a murit din marea dragoste si dorul sfânt de a fi impreună cu Fiul ei” (Arhimandritul Serafim Man)

Adormirea Maicii Domnului ca eveniment deosebit este tratat in scrierile unor parinti orientali: Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Sfantul Ioan Damaschin si Patriarhul Modest al Ierusalimului.

In momentul in care Hristos Dumnezeu a decis sa o aduca pe Maica Sfanta alaturi de El, l-a trimis pe Arhanghelul Gavril, cu trei zile inainte ca fecioara sa moara, sa ii transmita spusele lui Hristos: „Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare”. La auzul acestora, Fecioara Maria, cuprinsa de dor, s-a bucurat de faptul ca isi va revedea Fiul si a decis sa mearga la Muntele Maslinilor pentru a se ruga. In drumul ei spre locasul de rugaciune, Sfanta Fecioara Maria vede cum pomii de pe munte se apleaca.

Dupa rugaciune decide sa se intoarca acasa, iar de indata ce paseste in casa toate incaperile incep sa se cutremure. Decide sa aprinda multe lumanari si ii multumeste lui Dumnezeu, dupa care isi cheama rudele si vecinii sa o ajute la grijitul casei si toate cele necesare pentru ingroparea ei. Le spune tuturor ceea ce ingerul i-a transmis si le arata tuturor darul care i-a fost oferit: o stalpare de finic.

Odata cu ridicarea Fecioarei Maria la ceruri, Apostolii ii ajutara pe credinciosi cu asezarea trupului care a dat viata Mantuitorului nostru in satul Ghetsimani.

Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cântări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul Răsai asupra mea si Rugăciune. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvântul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca Învierea, Ta twan asi sau Colinde, colinde, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una din cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie şi poate că nu peste mult timp va găsi cineva răgazul să le redea circuitului public, după ce au aşteptat atâta în cine ştie ce ediţii rare, în pagini de revistă prăfuite de vreme. Chiar poezia românească se naşte sub semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn va marca momentele ei de glorie. De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvârşitorul, până la Arghezi şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit, cu înfiorările ei profunde, cu neliniştile sale, evoluţia literaturii noastre.

De o atenţie deosebită s-a bucurat la noi cinstirea Fecioarei, aşa cum o demonstrează şi creaţia eminesciană. Cartea îngrijită de diaconul Gheorghe Băbuţ Maica Domnului Ocrotitoarea României ne dă o idee despre dimensiunile acestui cult, deşi, la o cercetare puţin mai aprofundată, găsim mult mai multe pagini literare, şi încă dintre cele mai izbutite. Numai în volumul Gânduri albe, postume ale lui Vasile Voiculescu (editate în 1986), am detecta materia unei întregi cărţi.

Poezia noastră cultă a însoţit cinstirea Fecioarei de imaginea “luminii line”, sintagmă cu reverberaţii în imnologia creştină. La Voiculescu, de exemplu, izvorul “luminii line” e fiinţa Fecioarei Măria, Lumina Dintâi, originară, vindecătoare de angoasele aduse de civilizaţia brutală:”Lumină lină a Sfintei Marii, / Vino-n acest amurg de lume / Să ne scapi de agonicele zvârcoliri; / Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale zidiri”.

Pentru Eminescu, Fecioara este “crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, îndurarea, mila care risipeşte deznădejdea. Poetul înalţă rugăciunea în numele tuturor suferinzilor: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!” (Rugăciune).

surse : http://calendarulortodox.ro ; http: Pr. prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU//www.mihai-eminescu.ro/maica-domnului-si-eminescu/

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Sfantul Nifon patriarhul Constantinopolului – primul sfant canonizat pe pamant romanesc – si Sfantul Voievod Neagoe Basarab

Sfantul Nifon a fost Patriarh al Constantinopolului intre anii 1486-1488 și 1496-1498, iar Mitropolit al Țarii Romanești intre anii 1498 si 1505. Ajunge in 1502 in tara noastra, in vremea domniei lui Radu cel Mare. In 1503 a infiintat Episcopiile Ramnicului si Buzaului. A trecut la cele vesnice pe 11 august 1508. Mentionam ca in anul 1517, moastele sale au fost aduse in Tara Romaneasca de Sfantul Voievod Neagoe Basarab. A fost canonizat in anul 1517, in timpul domniei Sfantului Domnitor Neagoe Basarab.

Sfantul Nifon este cinstit pe 11 august. Sfantul Ierarh Nifon s-a nascut in tinutul Peloponez din sudul Greciei, in perioada 1434-1440. A primit la botez numele Nicolae. Este tuns in calugarie de vestitul pustinc Antonie, moment in care primeste numele Nifon.

In anul 1483 este chemat la slujirea arhiereasca, in scaunul de Mitropolit al Tesalonicului, iar dupa numai trei ani, ajunge patriarh al Constantinopolului in locul lui Simeon, trecut la cele vesnice.

Sultanul Baiazid al II-lea l-a indepartat din scaun in anul 1488. Sfantul Nifon ajunge in Manastirea Sfantului Ioan Prodromul (Botezatorul) din insula prezenta in fata orasului Sozopolis (Bulgaria de azi). Aici a ridicat un schit si a petrecut pana in anul 1496 cand a fost chemat din nou la conducerea Patriarhiei Ecumenice. Dupa numai doi ani si cateva luni, este din nou exilat de turci in Adrianopol. Aici il va cunoaste pe domnitorul Radu cel Mare al Tarii Romanesti (1495-1508). Radu cel Mare il va aduce in 1504 in Tara Romaneasca pentru a conduce si reorganiza Biserica.

Disputa cu Radu cel Mare

Şederea Sfântului Nifon în Ţara Românească a fost scurtă, între el şi domnitor iscându-se curând neînţelegeri. Radu cel Mare îşi cununase sora, pe domniţa Caplea, cu un boier moldovean, pe nume Bogdan, fugit în Ţara Românească să scape de pedeapsa voievodului Ştefan cel Mare, pe care îl trădase. Întrucât acest boier avea soţie şi copii, Nifon l-a îndemnat să pună mai presus de orice canoanele şi legiuirile bisericeşti, să lase pe femeia cu care se căsătorise din interese politice şi să se întoarcă la familia sa. Neînţelegând duhul blândeţii cu care îi vorbise Nifon, boierul s-a plâns domnitorului că ierarhul este împotriva acestei căsătorii pe care nu vrea să o recunoască. S-a ajuns astfel la un conflict între cele două autorităţi, statală şi bisericească. Mâniat, voievodul „s-a pornit cu sălbăticie împotriva sfântului”, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi cerându-i să plece din Ţara Românească. În vara anului 1505, vrednicul ierarh a părăsit Ţara Românească, îndreptându-se spre Sfântul Munte Athos. La 11 august 1508, fostul Patriarh Ecumenic şi Mitropolit al Ungrovlahiei, Nifon II, s-a mutat la Domnul.

În 1515, Neagoe Basarab (care purtase de grijă lui Nifon în timpul neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare), ajuns acum domnitor al ţării (1512-1521), a trimis pe logofătul Danciu în fruntea unei solii la Mănăstirea Dionisiu, ca să ceară pentru o vreme osemintele lui, spre a fi aduse în ţară. La 16 august 1517 (a doua zi după sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş), au fost puse deasupra mormântului lui Radu cel Mare, făcându-se rugăciuni pentru iertarea lui. În aceeaşi zi a avut loc şi canonizarea fostului Patriarh Ecumenic şi Mitropolit al Ţării Româneşti, de faţă fiind şi Patriarhul Ecumenic Teolipt I.

Este prima canonizare care a avut loc în ţara noastră. S-a hotărât ca pomenirea lui să se facă în ziua morţii sale, adică la data de 11 august a fiecărui an. Tradiţia spune că în prima noapte de rugăciune, spre revărsatul zorilor, Neagoe Vodă, care era părtaş la rugăciune, a văzut „în aţipeală” iertarea lui Radu Vodă.

Aratandu-i-se domnitorului in chip minunat aceasta impacare, el a poruncit ca moastele sfantului Nifon sa fie asezate intr-un sicriu de argint, poleit cu aur si pietre scumpe si inapoiate Manastirii Dionisiu. Monahii acestei manastiri in semn de multumire, i-au daruit lui Neagoe Basarab capul si mana dreapta a Sfantului Nifon. Moastele au fost depuse in Manastirea Curtea de Arges, iar in anul 1949 au fost mutate in Biserica „Sf. Dumitru“, Catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se afla si in prezent.

Sfantul Nifon este primul sfant canonizat pe pamant romanesc si cel care a alcatuit Rugaciunea de Dezlegare care se citeste la Slujba inmormantarii.

Un mare dar oferit de catre Sfantul Ierarh Nifon spiritualitatii si culturii noastre este aparitia trilogiei macariene: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) si Tetraevangheliarul (1512), toate tiparite la indemnul sau.

Sursa: CrestinOrtodox.ro si ziarullumina.ro

Cristina David

 

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Sfanta Teodora de la Sihla si Pestera ei – loc de pelerinaj si rugaciune

Alaturi de numerosii ostenitori odrasliti de neamul românesc, se afla pomenite în calendarul ortodox foarte multe femei cuvioase, care prin viata lor aleasa au bineplacut lui Dumnezeu. În acelasi timp, ele sunt o frumoasa pilda vrednica de urmat, pentru femeile crestine din toate timpurile si toate locurile.

De o asemenea vietuire aleasa s-a învrednicit si cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, din Muntii Neamtului.

Ca si copila, alaturi de sora sa, Sfanta Teodora a crescut intr-o familie de oameni credinciosi care adesea mergeau la manastirile din tinutul Neamtului, intre care numim pe cele foarte cunoscute si vizitate de pelerini : Neamt, Secu, Sihastria, Agapia – locuri minunate pline de har si frumusete. Tatal ei s-a numit Stefan Joldea, armas paznic al cetatii Neamt, loc unde era depozitat tezaurul tarii. El si sotia lui si-au crescut fetele in dreapta credinta mostenita de la stramosi si dragoste de Dumnezeu si sfintii Lui. Teodora, inca de copil, indragise viata din manastiri si dorea sa se retraga din lume pentru a duce o viata in pace si rugaciune.Plecand insa sora ei Marghiolita mult prea devreme la Domnul, parintii au convins-o sa ramâna alaturi de ei. La vremea cuvenita se casatoreste si merge în partile Tarii de Jos, unde locuia sotul ei. Nu mult vreme dupa aceea, i-au murit amandoi parintii. Afland curand ca nu puteau avea copii, Teodora si sotul ei s-au sfatuit si au luat hotararea sa intre amândoi în câte o manastire. Asa au si facut simtind fiecare ca infaptuiau voia Domnului.

Potrivit traditiei, a plecat mai întâi ea si a intrat în manastirea Varzaresti, din partile Buzaului, o sihastrie în care vietuiau vreo 30 de maici calauzite de egumena lor, schimonahia Paisia. La scurt timp, s-a calugarit si el la manastirea Poiana Marului, luând numele Elefterie, învrednicindu-se si de taina Sfintei Preotii.

Cuvioasa Teodora a îmbracat haina vietuirii îngeresti la vârsta de 30 de ani. Vazând-o atât de tânara egumena a luat-o pe lânga ea, spre a-i fi ucenica. Asa îsi începe sfânta nevointele dupa pravila vietii calugaresti, fiind pilda pentru toate celelalte vietuitoare, prin râvna cu care le îndeplinea. Întâmplându-se în aceasta vreme sa navaleasca turcii, egumena Paisia, Teodora si alte câteva maici parasesc aceasta sfânta asezare, refugiindu-se în locuri mai retrase, la hotarul dintre Muntii Buzaului si cei ai Vrancei. Aici construiesc un mic altar si câteva chilii modeste pentru adapost, continuându-si pravila de la Varzaresti. La scurt timp, din cauza vârstei înaintate si a multelor osteneli, schimonahia Paisia, trece la cele de sus.

Dupa ce s-au linistit lucrurile în tara, Cuvioasa Teodora, care vietuise aici zece ani, si-a îndreptat pasii spre locurile copilariei. Se opreste mai întâi la manastirea Neamt, unde se roaga la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Apoi, cu binecuvântarea egumenului Varsanufie de la Sihastria Secului (înfiintata prin 1650) si dupa ce se marturiseste duhovnicului Pavel, care o si împartaseste, pleaca „la început pentru un an” sa vietuiasca în linistea codrilor seculari din împrejurimi.

Tot mergând prin Muntii Sihlei a ajuns în cele din urma la chilia unui batrân sihastru, asezata sub niste stânci uriase „ce stateau parca gata sa se prabuseasca”. Batrânul i-a oferit chilia sa „acestui suflet virtuos de femeie”, el plecând într-un loc „mai tainic, mai neajuns”, pentru a-si gasi adapost.

Acesta este momentul începutului unei noi etape din viata cuvioasei Teodora. Ea se nevoia în rugaciune neîncetata, veghe de toata noaptea si cugetare dumnezeiasca adânca. Hrana sa era alcatuita din: bureti, urzici, mure, afine, zmeura, precum si din pesmeti si poame uscate, pe care i le aduceau cei de la schitul Sihastria. La toate acestea se adauga si hrana cea dumnezeiasca, Trupul si Sângele Domnului, pe care i le aducea din când în când ieroschimonahul Pavel. Într-o astfel de osteneala a petrecut râvnitoarea maica vreme îndelungata, citind, la vremea potrivita Ceasurile, Vecernia si Utrenia, însotite de multe metanii si lacrimi duhovnicesti.

La scurt timp dupa trecerea sa la Domnul, a început ridicarea Schitului Sihla. Între anii 1730-1763, s-au construit rând pe rând, biserica cu hramul „Schimbarea la fata” si „Nasterea Sfântului Ioan Botezatorul” si chiliile din jur, care cu unele îmbunatatiri dureaza pâna în zilele noastre.

Din pacate, sfintele sale moaste nu au ramas aici pentru mult timp sau macar la noi în tara. Aceasta deoarece prin anii 1828-1834, în timpul ocupatiei rusesti, ele au fost luate si duse în cunoscuta manastire Lavra Pecerska din Kiev.

Cu toate acestea poporul nostru binecredincios a considerat-o sfânta imediat dupa moarte, cinstind-o cu toata evlavia. În sedinta din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât ca ea sa se numere în rândul sfintilor sai. Pomenirea sa se face de atunci, în fiecare an, în ziua de 7 august.

sursa : http://www.cuvantul-ortodox.ro/cuvioasa-teodora-sihla-viata-tropar-cantari-predica-pestera-video/

NOTA

Pestera Sfintei Teodora de la Sihla este un alt loc de pelerinaj si rugaciune, ce se afla in munti, mai sus, ascunsa printre stanci. Aici si-a petrecut cativa ani din viata, in izolare totala si rugaciune, Sfanta Teodora, supranumita de Biserica Ortodoxa „floarea duhovniceasca si de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei”.

Pestera este situata intr-un spatiu ingust dintre doua stanci inalte, in care a fost creat un altar de rugaciune, luminat mereu de lumanari si candele aprinse de vizitatori.

In apropierea pesterei se afla si o stanca de o forma insolita, ce poate fi escaladata si pe o scara, unde traditia spune ca era locul in care sfanta lua masa. Bucatele pe care le manca erau firimituri aduse de pasarile cerului, de la manastirea Sihastria.

Cristina David

Imagine | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu