PILDE CRESTIN-ORTODOXE

Pilda este de regula o invatatura religioasa sau morala prezentata sub forma unei povestiri alegorice (precum fabula), care relatata fiind intr-un mod atractiv, serveste ca ca un model de urmat. Un alt cuvant pentru pilda este parabola. Asa precum sunt parabolele din Sfanta Scriptura povestire de Domnul nostru Iisus Hristos.

Prietenia

O furnică însetată veni la un izvor de apă şi când a vru să-şi potolească setea, căzu în apă şi era cât pe ce să se înece. Un porumbel ce stătea în copacul de deasupra izvorului rupse o frunză şi o lăsă în apă. Furnica se căţără pe frunză şi se salvă. Deodată veni un om care montă o capcană şi voia să prindă porumbelul. Atunci furnica îl muşcă în talpa piciorului. El mişcă capcana şi porumbelul, speriindu-se, zbură de acolo.


Starețul unei mănăstiri a fost întrebat odată de nişte vizitatori, cum de călugării, în ciuda originii şi formării lor diferite, pot forma o comunitate unită. În loc de un răspuns teoretic, el le răspunse printr-o imagine: „Închipuiţi-vă o roată: un cerc, nişte spiţe şi un punct comun. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi sunt ţinute de acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm comunitatea. Centrul este Iisus Hristos. Din acest centru trăim. El ne ţine împreună”. Miraţi, vizitatorii au înţeles ceva important. Dar starețul continuă: „Cu cât spiţele se apropie mai mult de centru cu atât se apropie între ele. Asta înseamnă că dacă ne apropiem cu adevărat de Hristos în viaţa de toate zilele, atunci ne apropiem şi între noi mai mult. Numai astfel putem trăi unul cu altul, unul pentru altul şi, de asemenea, pentru ceilalţi”.


Fratele neînsemnat 

Într-o familie rămăseseră doar şapte fraţi la casă. Şase din cei şapte fraţi merseră la muncă, iar cel de-al şaptelea se îngrijea de gospodărie. Când cei şase fraţi se întorceau obosiţi de la muncă, găseau casa aranjată, mâncarea gata pusă pe masă şi totul era pus la locul său. Aceştia erau bucuroşi şi-l apreciau pe fratele lor. Unul din cei şase voia însă să fie mai deştept decât ceilalţi şi-i puse celui de-al şaptelea frate numele de `Leneşul`. El voia ca şi acesta să meargă la treabă cu ei şi să-şi câştige astfel pâinea cea de toate zilele. Acest nume, din păcate, a avut priză la ceilalţi fraţi ai săi. Deci l-au silit să-i însoţească la treabă. Astfel aceşti fraţi trăiră o experienţă surprinzătoare. Când se întorceau obosiţi de la treabă, nimeni nu-i întâmpina cu un zâmbet; nicio mână binevoitoare nu se îngrijea de cele ale casei; nicio masă nu era cu bucate aşternută. Acum observară cât de rău procedară luând această misiune de la fratele lor. Simţindu-se cu musca pe căciulă, recunoscură fapta lor rea şi hotărâră ca încă din ziua următoare cel de-al şaptelea frate să-şi reia fosta misiune în primire. Fericirea pierdută a celor şapte fraţi se reîntoarse cu binecuvântările sale. Astfel şi-au reluat traiul lor în linişte, pace şi înţelegere.


„Bună ziua”, zise puiul de vulpe.
„Bună ziua”, răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu pe nimeni.
„Sunt aici, sub măr”, zise vocea.
„Ce drăgălaşă!… spuse micul prinţ. Cine eşti tu?”.
„Sunt un pui de vulpe”, zise puiul de vulpe.
„Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt atât de necăjit…”.
„Nu pot să mă joc cu tine, zise puiul de vulpe. Nu sunt îmblânzit”.
„Ah, iartă-mă, exclamă micul prinţ. Ce înseamnă „să îmblânzeşti?”.
„E o istorie de mult uitată, zise puiul de vulpe. Înseamnă „să stabileşti legături…”.
„Să stabileşti legături?”.
„Exact, zise puiul de vulpe. Pentru mine nu eşti acum decât un băieţaş, precum o sută de mii de băieţaşi. Şi nu-mi pasă de tine precum nici ţie nu-ţi pasă de mine. În ochii tăi nu sunt decât un pui de vulpe, la fel ca o sută de mii dealţi pui de vulpe. Dacă însă mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic pe lume precum unic pe lume voi fi şi eu pentru tine…”.
„Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Ştiu o floare care cred că m-a îmblânzit…”.
Dar puiul de vulpe reveni la ideea lui. „Ştii, duc o viaţă monotonă. Eu vânez găini, oamenii mă vânează pe mine. Găinile seamănă între ele, ca şi oamenii. Şi mi s-a urât de toate. Dacă însă mă îmblânzeşti, viaţa mi se va lumina atunci ca o zi însorită. Voi recunoaşte sunetul unor paşi ce se vor deosebi de ai tuturora. Paşii altora mă fac să mă pitesc sub pământ. Paşii tăi mă vor chema afară ca o muzică. Priveşte! Vezi holdele acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Grâul nu-mi trezeşte niciun interes. Holdele nu-mi sugerează nimic. Tu însă ai nişte plete de culoarea aurului. Şi ce minunat va fi când mă vei îmblânzi! Holda aurită mă va face să mă gândesc la tine. Şi voi îndrăgi până şi foşnetul vântului printre spice…”. Puiul de vulpe tăcu, privind stăruitor la micul prinţ. „Te rog, îmblânzeşte-mă!”, zise el.
„Cu dragă inimă, răspunse micul prinţ, dar nu dispun de timp. Trebuie să-mi găsesc prieteni şi să cunosc o mulţime de lucruri”.
„Cunoşti numai pe cine îmblânzeşti”, zise puiul de vulpe. Oamenii nu au timp să mai şi cunoască ceva. Ei cumpără totul de-a gata de pe la negustori. Cum însă nu există negustori de prieteni, oamenii nu au prieteni. Dacă ţii să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!”.
„Şi ce trebuie să fac?”, întrebă micul prinţ.
„Trebuie să te înarmezi cu răbdare, zise puiul de vulpe. Mai întâi te aşezi pe iarbă, uite-aşa, la o anumită distanţă. Eu mă uit la tine din coada ochiului, şi tu nu scoţi o vorbă. Limba seamănă discordie. Pe zi ce trece însă te vei da tot mai aproape…”.
Şi micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când veni timpul să plece…
„Ah! zise puiul de vulpe. Îmi vine să plâng”.
„Tu eşti de vină, îi zise micul prinţ. Eu n-am vrut să-ţi căşunez niciun rău, tu m-ai rugat să te îmblânzesc”.
„Fireşte”, zise puiul de vulpe.
„Dar vei plânge!”, zise micul prinţ.
„Fireşte”, zise puiul de vulpe.
„Atunci nu te-alegi cu nimic”.
„Ba da, zise puiul de vulpe, îmi rămâne culoare grâului… Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi”.
„Esenţialul este invizibil pentru ochi”, repetă micul prinţ spre a nu uita…

___
„Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi”.


Cele două cuţite de plug 

Într-un sat exista un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: „Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!”. Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: „Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!”. Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă. În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: „De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?”. Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug. După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: „Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit”. Ţăranul îi răspunse: „Ascultă la mine, vecine: Cine stă şi leneveşte încet-încet rugineşte”.



Ceea ce gândeşti te aşteaptă

Un străin veni la un înţelept. Voia să se stabilească în oraşul său. El îl întrebă: „Ce fel de oameni locuiesc aici?”. Dar înţeleptul voia mai întâi să ştie: „Ce oameni locuiesc în oraşul tău?”. „O, oameni neprietenoşi şi egoişti!”. Şi înţeleptul îi răspunse: „Şi aici locuiesc la fel!”. Imediat veni un altul care-i puse aceeaşi întrebare. Dar şi acestuia îi răspunse înţeleptul cu o aceeaşi întrebare: „Ce fel de oameni sunt în oraşul unde ai locuit până acum?”. Străinul spuse: „Mă mut cu părere de rău din oraşul meu, căci acolo locuiau oameni minunați!”. Atunci înţeleptul îl linişti: „Asemenea oameni minunați te aşteaptă şi aici!”.


Copilul cel mai înţelept 

Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din muncă sinceră, reuşi să-şi cumpere un ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: „Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept”. Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: „Iată, vă dau câte cinci mii de lei fiecăruia. Casa noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul”. Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri. A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai inteligent.


Înţeleptul şi soarta

Când eram tânăr am fost un revoluţionar. Atunci mă rugam: `Doamne, dă-mi putere să schimb lumea`. Pe la jumătatea vieţii mi-am schimbat rugăciunea: `Doamne, ajută-mă să-i schimb pe cei cu care trăiesc şi cu care intru în contact: familia, prietenii, colegii de muncă. Atunci voi fi mulţumit`. Acum când am îmbătrânit şi zilele-mi sunt numărate. Rostesc doar o singură rugăciune: `Doamne, ajută-mă să mă schimb pe mine însumi în bine, ca prin schimbarea mea să-mi ajut și semenii`. Ce bine ar fi fost dacă de la început m-aş fi rugat astfel. Nu mi-aş fi risipit viaţa.


Omuleţul 

A fost odată un omuşor ce trăia în Mississippi. Dacă stătea alături de alţi oameni, acesta nu ajungea decât până la genunchii lor. Tare ar fi vrut să fie mai mare. El îşi zicea: „Îl voi întreba pe cel mai mare animal din vecinătate ce ar trebui să fac ca să devin mai mare”. Merse la cal şi-l întrebă: „Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?”. Calul îi răspunse: „Trebuie să mănânci mult porumb şi să alergi mult, cel puţin 20 km pe zi, şi după ce vei fi făcut aceasta, cu timpul vei fi aşa de mare şi puternic ca mine”. Omuleţul făcu după cum i se spusese, însă porumbul îi era ca şi o greutate mare în stomac, iar din cauza alergatului îl dureau picioarele. Astfel deveni foarte trist, iar de crescut tot nu crescuse. Deci, se întoarse acasă şi se întrebă de ce sfatul cel bun al calului nu-i folosi la nimic. În sfârşit îşi zise: „Poate că acest animal nu a fost sfetnicul potrivit. Îl voi întreba pe bou. Merse, deci, în vizită la bou şi-i spuse: „Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?”. Boul răspunse: „Trebuie să mănânci multă iarbă şi apoi trebuie să mugeşti şi, după ce ai mugit destul, vei vedea că deodată vei fi aşa de mare ca mine”. Omuleţul urmă şi acest sfat în mod conştiincios, însă din cauza ierburilor îl durea burta, iar din cauza mugetului răguşi. Cel mai rău însă era că nici acum nu crescu mai mare. Deci, se întoarse din nou acasă, se aşeză pe scaun şi se întrebă de ce nici acest sfat al boului nu-l ajută cu nimic. Puţin timp după aceasta trecu o bufniţă. Ea strigă: „Lumea proastă are mereu idei ciudate, lumea proastă are mereu idei ciudate”. „Aşteaptă o clipă, bufniţo, spuse omuleţul. Vreau să te întreb ceva”. „Da, te rog repede, spuse bufniţa în mod politicos şi se aşeză pe o ramură. Ce aş putea face pentru tine?”. „Vreau să devin mai mare, spuse omuleţul. Însă cu toate că am încercat în fel şi chip, nu am reuşit. M-am şi descurajat deja”. „De ce vrei însă să devii mai mare decât eşti?”. „Foarte simplu, răspunse omuleţul. Când este o ceartă, este bine să fii mare şi puternic ca să nu-l atragi pe cel mai mic”. „A încercat deja cineva să te lovească?”, întrebă bufniţa. „Nu, aceasta nu s-a întâmplat încă”, răspunse omuleţul. „Atunci, vezi, spuse bufniţa. Nici tu nu ai nevoie să te loveşti. Deci, pentru ce să mai devii mai mare şi mai puternic decât eşti?”. „Mai este încă ceva, spuse omuleţul. Dacă aş fi mare ca şi ceilalţi, aş putea privi foarte departe”. „Caţără-te pe un copac, îl sfătui bufniţa, şi atunci vei vedea mai departe decât toţi ceilalţi”. „Într-adevăr, ai dreptate”, spuse omuleţul. „Deci, spuse bufniţa, văd că ne înţelegem. Dacă cineva este mic sau mare nu este important. De ce doreşti să-ţi crească picioarele!? Doreşte mai degrabă să-ţi crească mintea, şi atunci vei scăpa de multe griji, și să ai un suflet și o inimă curate, și atunci vei fi pe placul lui Dumnezeu”.


Dorinţele

În Grecia s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise consilier al președintelui, altul învăţător şi al treilea se făcuse grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit`. Îmi doresc pentru ziua de mâine, spuse consilierul, o ceaşcă de porţelan plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult nu-mi doresc`. `Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună`. `Şi eu, spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte`.
În acea noapte a avut loc în Grecia un mare cutremur de pământ. Când consilierul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când vru să citească o carte, nu putu deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezi, soarele răsări precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte. De aceea, spune un proverb: `Cine îşi doreşte cel mai puţin și cel mai pe placul lui Dumnezeu pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit`.


Cele trei site 

Într-o zi, un om veni la un înţelept şi-i spuse: „Ascultă, învăţătorule, trebuie să-ţi povestesc cum s-a comportat prietenul tău”. „Numai un pic, îl opri înţeleptul. Ai trecut ceea ce vrei să spui prin cele trei site?”. „Care trei site?”, întrebă omul plin de mirare. „Întocmai, prietene, trei site. Să cercetăm dacă tot ceea ce vrei să-mi spui poate trece prin cele trei site: Prima este a adevărului. Ai verificat dacă tot ceea ce vrei să-mi spui e adevărat?”. Omul îi răspunse: „Nu, le-am auzit şi eu la rândul meu, şi…”. „Bine, dar te-ai folosit de a doua sită, cea a bunătăţii? Dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti nu e tocmai adevărat, nici bun, vrei cel puţin să mi-o spui cu bunătate?”. „Păi…”, răspunse celălalt şovăind. „Aşa, spuse înţeleptul. Să încercăm atunci să ne folosim de cea de-a treia sită şi să vedem dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti este de folos”. „De folos? Păi nu ştiu dacă…”. „Atunci, spuse înţeleptul surâzând, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu e nici adevărat, nici bun şi nici de folos, prefer să nu ştiu, iar pe tine te sfătuiesc să uiţi totul”.


Mânzul nemulţumit

Un cal trăia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu păşuni verzi, râuri limpezi și umbra răcoroasă a multor copaci.
Dar mânzului îi mergea ca şi oamenilor care au de toate: era nemulţumit. Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deşi nu era obosit; era comod şi sătul şi în cele din urmă dispreţuia valea. „Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este aşa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!”. Aşa că au plecat de aici. S-au urcat pe cărăruşe abrupte spre coama muntelui. Vântul rece bătea tare şi aproape că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat şi fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-şi mai putea mişca picioarele. „Este timpul să ne întoarcem”, spuse tatăl şi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum. Sosiră acolo abia noaptea. Abia simţi sub picioarele sale iarba fragedă şi proaspătă şi mânzul necheză cu bucurie: „Tată, rămânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă aşa de frumos mirositoare şi aşa de gustoasă!”. În acel moment se înălţau zorii dimineţii. Şi mânzul observă că tocmai în această vale au trăit şi mai înainte. De ruşine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său.


Drumeţul 

Un om a fost surprins odată noaptea pe drum şi, pentru că era obosit, căută un loc liniştit. Se întinse deci pe o piatră mare – cum credea el – şi adormi. Când se trezi a doua zi, dimineaţa, omul se găsea într-un loc total diferit, iar toiagul şi rucsacul, pe care le pusese lângă piatră, nu mai erau de găsit. Admiră cu uimire noile ţinuturi şi locul pe care şi-l alesese pentru a se odihni. Atunci descoperi că aceasta nu era o piatră, ci carapacea unei uriaşe broaşte ţestoase. Broasca se deplasă mai departe în timpul nopţii şi-l luă cu sine şi pe acest drumeţ toropit de oboseală.


Apa învaţă viaţa corectă 

Un sfânt de pe Muntele Athos a fost întrebat de ucenicii săi: „De-atâta timp stai aici pe malul râului şi te uiţi în apă. Ce vezi tu aici?”. Sfântul nu dădu niciun răspuns şi nu-şi întoarse privirea de la curentul apei pe care-l urmărea. În cele din urmă spuse: „Dumnezeu ne învaţă cum trebuie să trăim, dându-ne exemplul apei. Apa, unde curge, duce viaţă cu sine şi o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună şi generoasă. Ştie să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă. Fără să ezite, cade de pe acoperişuri în adâncuri. Este curajoasă. Suprafaţa ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este înţeleaptă. Rocile şi stâncile care îi stau în cale le ocoleşte. Ştie să suporte. Dar puterea sa blândă este la treabă ziua şi noaptea pentru a da la o parte obstacolele. Este perseverentă. Oricâte serpentine ar trebui să ia asupra ei, nu-şi pierde din vedere direcţia spre ţelul ei veşnic, spre mare. Este conştientă de scopul ei. Şi oricât de murdară devine, se străduieşte fără încetare să devină curată. Are putere să se reînnoiască. De aceea, spuse Sfântul, privesc în apă. Dumnezeu mă învaţă prin exempul ei viaţa corectă”.


Mulţumesc frumos 

În timpul unui război, un soldat cu faţa total distrusă a fost transportat la medic. Chirurgul îşi pregăti ustensilele şi începu să refacă faţa tânărului. Încet-încet, sub acţiunea chirurgului luă naştere din nou faţa distrusă. Apoi urmă ultima fază a operaţiei. I se cusu pacientului şi cea de-a doua porţiune a gurii. La sfârşit, asistentul îl ridică pe tânăr. Zona operaţiei fiind anesteziată, tânărul nu simţea niciun fel de durere. De aceea medicul îi spuse: „Aşa, acum vorbeşte, te rog!”. Cei prezenţi aşteptau ca tânărul să întrebe de cei dragi, sau de şansele reuşitei operaţiei. Dar el mişcă buzele cu grijă şi articulă cu un zâmbet fin: „Mulţumesc frumos!”.


Dacă coşarul este negru, e pentru tine

„Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un duh necurat. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?”. „Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine”. „Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg”. „Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine”. „Nu m-am gândit niciodată la asta, tată”. „Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult”. „Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar”. „Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău și să dai slavă lui Dumnezeu. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil „Vai, ce urât e coşarul ăsta!”, aş dori ca, odată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: „Vai, ce frumoşi sunt ei!”. Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi”.


Respectul 

Un om merse odată printr-un lan de grâu. Aici întâlni un ţăran care mergea cu capul descoperit în amiaza mare. Omul îi recomandă să-şi pună pălăria pe cap pentru a nu-l arde arşiţa soarelui, dar ţăranul îi spuse: „Când merg prin lanurile mele de grâu, nu-mi pun pălăria pe cap, pentru că trebuie să am respect faţă de puterea şi acţiunea minunată a lui Dumnezeu, care lucrează aici, în tăcere”.


Izvorul şi fântâna

Unicul izvor de apă era mult în afara unui mic sat. Femeile petreceau zilnic multe ore pentru a transporta, pe drumurile prăfuite şi pe arşiţa soarelui, apă în casele lor. Pe drum conversau asupra grijilor, necazurilor şi bucuriilor lor şi cereau sfaturi una de la alta. Într-o bună zi au primit bani de la o organizaţie de binefacere. Atunci bărbaţii au decis să se facă o fântână în sat pentru a le uşura viaţa femeilor. Femeile aveau acum foarte mult timp liber. Au început să se certe; la început între ele, apoi în familiile lor. Acest lucru nu le-a plăcut bărbaţilor. De aceea au mers şi au astupat înapoi fântâna satului.


Mulţumesc 

Markus merse într-un magazin pentru a cumpăra pâine.
„Mulţumesc pentru pâine”, spuse Markus vânzătoarei.
„Nu-mi mulţumi mie, spuse vânzătoarea, ci celui care mi-a livrat-o. Eu o păstrez aici până va fi vândută”.
De aceea, Markus mulţumi livrantului.
„Nu-mi mulţumi mie, spuse livrantul, ci aceluia care a copt-o”.
De aceea, Markus mulţumi brutarului.
„Nu-mi mulţumi mie, spuse brutarul, ci aceluia care mi-a dat făina”.
De aceea, Markus mulţumi morarului.
„Nu-mi mulţumi mie, spuse morarul, ci celui care mi-a adus grâu la măcinat”.
De aceea, Markus mulţumi magazionerului.
„Nu-mi mulţumi mie, spuse magazionerul, ci ţăranului care mi-a dat grâul”.
De aceea, Markus mulţumi ţăranului.
„Nu-mi mulţumi mie, spuse ţăranul, ci aceluia din care a crescut grâul”.
De aceea, Markus mulţumi seminţei.
„Nu-mi mulţumi mie, spuse sămânţa, ci celor cu ajutorul cărora am crescut”.
De aceea, Markus mulţumi pământului, ploii şi soarelui.
„Nu ne mulţumi nouă, spuseră acestea, ci celui care ne-a creat”.
De aceea, Markus mulţumi lui Dumnezeu. El se rugă astfel: „Mulţumesc, Doamne, pentru pământ, ploaie şi soare şi pentru sămânţa care creşte, şi pentru ţăran. Mulţumesc, că permiţi omului să construiască hambare. Mulţumesc pentru magazioneri şi pentru morari. Mulţumesc pentru brutari şi pentru livranţi şi pentru vânzători. Mulţumesc, Doamne, pentru pâine. Amin”.


Ce este un sfânt?

Nicușor a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe lângă o mare Biserică Ortodoxă. Nicușor o privi şi spuse: „Mămică, ia uite, ferestrele sunt chiar murdare”. Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă de mână şi-l conduse în Biserică. De aici ferestrele arătau frumos colorate şi luminoase. Atunci, Nicușor se miră şi privi cu atenţie la vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu figuri de sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte luminoasă. Nicușor întrebă: „Mămică, cine este acesta?”. „Acesta în faţă, răspunse ea, este sfântul Ioan Botezătorul”. Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie. Profesorul i-a întrebat pe elevi: „Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?”. Atunci se făcu mare linişte în clasă. Doar Nicușor ridică mâna şi spuse: „Un sfânt este un om prin care străluceşte Soarele dreptății – Dumnezeu”.



Deodată vezi totul altfel

Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derulă înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşită de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru.
Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui să fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice? Când se apropie ceasul din urmă, privi deodată lucrurile invers. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie. „Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă bună. Cu ce mare bucurie aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă pentru acest lucru aş mai putea face cel puţin încă o faptă bună!”.


Cred în înviere

Un oarecare om îl întrebă odată pe marele fizician Isaak Newton: „Crezi că omul, după ce prin moarte a devenit praf şi cenuşă, poate să învie din morţi?”. Fizicianul îi răspunse: „Cred, cum să nu cred”. Omul îl întrebă mai departe: „Poţi să-mi dovedeşti lucrul acesta?”. Newton îi răspunse: „Da, voi încerca”. El luă un pumn cu nisip şi unul cu pilitură de fier, le amestecă şi apoi îl întrebă pe acel om: „Crezi că se poate despărţi nisipul de această pilitură de fier?”. Omul îi răspunse: „Nu, cum să se poată!”. Newton luă atunci un magnet, îl apropie de grămadă şi adună laolaltă toată pilitura de fier, despărţind-o astfel de nisip. Apoi adăugă: „Dacă Dumnezeu a dat atâta putere acestui magnet ca să poată atrage toată pilitura de fier, nu va avea El oare atâta putere, încât să poată învia pe oameni din morţi? Cu siguranţă că da”.


S-a făcut singur! 

 Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul şi lumea întreagă s-au făcut ele singure.

Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereţii casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
– „Cine a făcut covorul acesta?”
Gazda îi răspunse liniştit:
– „Nimeni”.
– „Cum aşa nimeni?”
Omul îi răspunse liniştit:
– „Uite-aşa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur”.
Necredinciosul s-a supărat:
– „Vorbeşti într-aiurea, vecine!”
– „Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, şi că soarele, pământul şi celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e aşa, atunci şi dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aş crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?”
Necredinciosul a plecat nasul în pământ şi din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a-nceput şi el a crede.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s